Vineri, 1 ianuarie 1988
Dulce Irina,
E 1 ianuarie, dimineața, e 828 de minute, e frig.
LA MULȚI ANI!, deci, fata mea dulce! Să fie un an cât de frumos vrei tu, să fim cât mai des împreună, să pot privi bucuria din ochii tăi!
M-am trezit senin, odihnit, ca un prinț dintr-o Rusie în care nu se fac răscoale. Am pus un disc cu valsuri. Cu „An der schönen blauen Donau“, cu „Wiener Blut“, cu „Loreley-Rheinklänge“. Mi s-au părut singurele cu care puteam auzi acest început de an. Sigur, nu pot vorbi cu nimeni altcineva mai întâi, decât cu tine.
Aseară nu ți-am mai putut vorbi. Urătorii, tot mai puțini (unii nu vin la domnu’ profesor pentru că le e „rușine“!), s-au succedat cu măsură, trăncănind plugușoare insipide. Am stat cu mama, dans la cuisine, am ronțăit alune („americane“; aduse de John[1]), am băut cu măsură, te-am invocat. La TV era aproape totul insipid, cu glume cunoscute, cu muzici șleampete, cu zurgălăi prefăcuți. Am oprit. L-am oprit. Ce rost ar fi avut acele tumbe într-o seară în care am avut sentimentul că numai tu lipsești, că absența ta este singurul lucru evident! N-am suferit pentru că nu ești aici, având o superioară înțelegere a lucrurilor (probabil), dar am simțit că aș fi dorit mult să fim împreună. Am stins; în jurul trecerii în noul an, eram întins în pat(ul nostru), cu gândul la tine. Ți-am spus la mulți ani! și am adormit după un timp. N-am avut nici ieri, deloc, sentimentul că azi începe un nou an, absența zăpezii și căldura de mai (da, ieri a fost cel mai cald în acest, adică acel, decembrie) ambiguizând totul. În schimb, în jurul prânzului, am făcut o plimbare prin pădure, cu un cardiolog de elită de la Fundeni, discuția noastră articulându-se admirabil. Am mai și tradus, aseară, și am citit din Kierkegaard.
Îți pot spune din zorii acestui an: mi-e foarte dor de tine! Ceea ce ai aprins tu în mine este emoționant și repetabil numai prin raportare la tine. Doresc să te păstrez, să rămâi cu mine, să vedem împreună ce naiba e cu lumea asta, cu cotloanele ei, cu vocile ei. Ai să mă lași singur în zilele sau orele în care am nevoie să fiu singur, însă în toate celelalte mi-ar plăcea să împărțim respirația, să rămânem nedespărțiți. Nu-mi rămâne decât să cred în tot ceea ce-mi spui, în tot ceea ce mi-ai spus, în tot ceea ce găsesc pur în tine, în sufletul tău. E profund și minunat ceea ce ne leagă, e rar. Toată dragostea mea cea mare este la dispoziția ta. Îmi și place să-ți dăruiesc ție tot ce am eu mai frumos și profund. Și poate că sunt un om norocos de când ai venit în munți, în august. Este absolut sigur că, după 1982, 1987 este cel mai bun și frumos an din viața mea. Nu doar pentru că am tipărit o carte care s-a bucurat de o primire aparte, nu doar pentru că am pus punct facultății, ci foarte mult fiindcă ai venit tu în viața mea. Și ce grozav ai venit! Mă gândesc că o vreme, câțiva ani, mă voi tot minuna uimit de venirea ta. Numai tu lipseai, poate. Și n-o spun cu haz, ci cu bucurie.
La mine, lucrurile devin grave din momentul în care mă atașez profund. Ei bine, după zilele din decembrie, prezența ta mi se pare de-a dreptul necesară, vitală. Ce-ai făcut din mine, boboacă dulce!? Mă împotrivesc ție iubindu-te tare mult! Ești singura femeie și singura iubire pe care vreau să le păstrez, cu care vreau să rămân, pe care le receptez neconjunctural. N-am să obosesc niciodată în a-ți mărturisi iubirea pe care ți-o port. Nu-mi dau seama cât te „încălzesc“ asemenea declarațiuni. Știu că nu le fac de dragul de a vorbi, știu că le „pronunț“ absolut firesc.
Mă gândesc mult și la următoarea mea carte. Vreau să fie o carte excepțională. Pur și simplu trebuie s-o pot scrie așa. Am scris o parte din ea, aș putea-o închega în următoarele luni. Mă gândesc la ea ca un obsedat, sunt pierdut pur și simplu în poem. Nu mă distragi. Te găsesc atât de importantă acum în ceea ce fac și am de făcut. Am sentimentul că și pentru tine este important să-mi scriu cărțile cât mai bine, să mă „ajuți“. Poate că nici nu se poate să fie altfel.
Casetele de la tine sunt pe masă. Faptul că vocea ta este, totuși, aici îmi face bine. Le voi asculta des, întotdeauna când vreau să te aud neapărat. Cu noile plecări, voi reîncepe testarea posibilităților de a mă muta de aici. Dar nu admit să mă zbat în acest sens, să umblu după ei, să-mi pierd vremea (ca Radu[2]) căutând săptămâni în șir nu știu ce culoare la aragaz etc. Ar fi stupid. Dacă voi pleca, se vor rezolva și toate celelalte lucruri. Nu este nimic mai important decât să-mi scriu cărțile cât mai bine. E rostul meu primordial. Mi-e silă să am preocupări banale, comune. Înțeleg „necesitatea“ celorlalte, dar nimic nu mi se pare mai important decât Poemul.
Pentru Poem sunt în stare să renunț la orice, inclusiv la iubire. Nu pentru că aș hotărî eu aceasta, ci pentru că nu se poate altfel. Stupizenia relațiilor conjugale etc. începe (în asemenea cazuri) din momentul în care unul din subiecți nu realizează miracolul lucrurilor pe care le face celălalt. Continuu să-ți mărturisesc astfel de lucruri fiindcă nu pot trăi decât în cultură; pur și simplu mă pot lipsi de absolut orice, dar nu de cărți, de scris. Am refuzat de la început ideea de a alege între tine și scris. Este o alegere care nu poate fi concepută. De aceea prezența ta în viața mea nu trebuie să impună vreo excludere. Te asimilez și caut să te confund cu Poemul, să faci parte din nebunia mea sfântă, singura care nu te-ar marginaliza niciodată, singura care nu te-ar întuneca. Îmi lipsește, cel mai des, mai mult mașina de scris decât femeia. Dar îmi lipsește și tandrețea. A ta. Mi s-a-întâmplat să fiu trist pentru radicalismul cu care mi-am permis să-i judec pe ai tăi. Nu am niciun drept. Aceste afirmații nu vor să concilieze ceva. Pur și simplu este necesar să nu mai am opinii aiurea despre ai tăi, chiar dacă să zicem, unele din reacțiile lor depășesc închipuirea. Nu vreau să-i „iert“ pentru că te iubesc pe tine, vreau doar să nu consider că ei sunt importanți pentru mine. Vorbind prea mult despre ei, ori pic într-un moralism speculativ și inadecvat, ori le dau prea multă importanță prin raportare la ceea ce suntem noi. Din moment ce oricum n-aș ține cont de opiniile lor (dacă respectivele opinii mi s-ar părea derizorii), de ce să mă deranjeze tot felul de ipoteze? Îmi spun că n-am făcut decât să-mi spun părerea în marginea unor situații, neinteresându-mă cum se numesc cei implicați. Neparticularizând, te pot răni, totuși. Și nu vreau. Pur și simplu nu vreau să mai vorbim despre ei. Decât doar, eventual, de bine! N-am renunțat la ideea de a-i scrie o scrisoare, dar voi mai amâna. Toți oamenii au dreptul să înceapă anul în seninătate. Multe din temerile tale, din cuvintele tale mărturiseau o anumită culpabilitate. Vreau să spun că te simt uneori vinovată față de ei și aceasta se vede. Ai conștiința unei anumite vinovății și cred că fragilitatea ta în fața lor de aici vine: ei știu că ai această „vinovăție“, chiar dacă o atribuie capriciozității naturii feminine, instinctului mitoman al femeii. Te iubesc dominându-te, știind că-i minți, că n-ai puterea să afirmi până la capăt, în fața lor, un „adevăr“. Cedând, i-ai obișnuit cu „a ierta“. Poate să nu fie așa, dar cum leg eu gândurile, așa-mi iese. Sigur, s-ar putea vorbi și mai profund în marginea acestor lucruri. Îmi închipui că reluăm anumite lucruri pentru că ținem să nu fim indiferenți cu lucrurile importante.
Voi continua să nu-ți pot face daruri „cantitative“, aceasta neînsemnând că-s mândru de neînsemnatele (totuși) daruri pe care crezi că ți le-aș fi făcut. O floare de colț este neînsemnată în comparație cu darurile de sub pom. Abundența are ceva trufaș, în timp ce distincția o dau doar motivele „afective“ (– e drept). Într-un veac utilitarist, cei care dăruiesc flori sunt niște anacronici. Închipuie-ți că și eu, care oricum nu pot fi prins de reificare și tot ce implică tirania obiectelor, nu mă simt prea bine dacă dăruiesc cuiva doar flori. Detest, evident, sărăcia și n-am elogiat niciodată zilele în care neajunsurile se băteau în privirile mele. Nu puteam schimba nimic și noblețea unei pagini de carte mi se părea superioară oricărei bogății. Aș fi preferat să fiu băiatul unui ministru și să fiu surghiunit când aveau să cadă guvernul. S-a-ntâmplat să fiu doar băiatul unor oameni simpli și cinstiți și într-o anumită latură aceasta este profund constructiv. Sunt probleme pe care, de fapt, nu mi le pun. Eminescu, al cui era?! Și a contaminat o națiune. Sunt detestabile toate pudibonderiile care-și permit să aibă opinii despre caracter și talent. Uneori sunt încântat că am sufletul pe care-l am. Păcătuiesc prin faptul că mă enervez în grabă, deseori, dar am constatat că numai prostia și gândirea lipsită de elasticitate mă enervează așa. Prostia mă face intolerant. N-o pot suporta, nu am încredere în proști. Deloc. Mă simt bine dacă mă detestă imbecilii. Îmi închipui însă, că nici măcar la aceasta nu mă gândesc, în ceea ce-i privește (dacă e bine zis!).
Cred că miercuri sau joi voi fi în Iași. O să sun eu la doamna Găman. Vin să aduc acele cărți. Și să te văd. Dar nu vom sta tot timpul împreună, pentru că trebuie să mă văd și cu câțiva dintre ieșeni. Cu Corbea[3] și cu Gherghel[4] – pentru a le da texte. Cu cei de la „Convorbiri“. (Obligatoriu, firește), cu Luca[5] și Liviu[6].
Nu, cred că nu mai… cred că e bine să stăm departe (încă) unul de altul. Mereu te doresc, mereu vreau să mă îndulcesc cu tine. Cărțile amare, pe care voi continua, paradoxal, să le scriu, au nevoie se pare și de aceste depărtări dintre noi. Dar să mă iubești și prin ceea ce fac pentru a-mi scrie cărțile! Spune-ți mereu că Aurel nu poate fi conceput fără cărțile pe care le scrie și că nimic n-ar fi minunat dacă n-ar avea nebunia aceasta definitivă! Însemni deja enorm pentru mine, dar fără scris m-aș aliena. „Chinuiește-mă“ în continuare cu toate otrăvurile tale, dar lasă-mă și cu poemul! Numai așa e firesc și numai așa bucuria noastră este… completă.
Vom avea o vară minunată, prevăd. Pentru că va fi cald, pentru că nimic nu ne va împiedica să turbăm; nici măcar scrisul. Te iubesc așa de mult, așa de mult! Ești drăcia mea de gală!
Nu știu de ce, dar cred că în niciun an n-am primit atâtea felicitări. Se înțelege, și de la… necunoscute. A ta, însa, este cea mai frumoasă și mai dulce!
Dintr-o scrisoare a lui N. Steinhardt, datată 26 dec. 1987: „O prietenă a mea, în Elveția, a scris un lung și frumos studiu despre Eminescu[7]. Mi-a făcut cinstea să-mi ceară un cuvânt înainte. I-am scris, l-am trimis, i-a plăcut. Speră că volumul va apărea, în Elveția, la primăvară ori în vară. Drept motto al cuvântului înainte am pus un vers al dv.“
În „Flacăra“ din 26 dec., Romul Munteanu, scriind despre anul literar 1987 și trecând în revistă cărțile de valoare apărute, spune la un moment dat: „Plin de originalitate se arată Aurel Dumitrașcu (Biblioteca din Nord), versurile sale trăind ca un text-liric ce se face continuu, prin lectura existenței ca o imensă carte“. Punctând o anumită originalitate a viziunilor mele, cronicarii (pentru că și aproape toți ceilalți au pronunțat / scris cuvântul originalitate scriind despre Bibliotecă) se elogiază în primul rând pe ei înșiși: m-au citit cu seriozitate.
Ieri am primit un dar de tot hazul. Bogdan Smău Kirileanu[8] (cel care face poze și e de un humor rar!) mi-a trimis, prin poștă, un pachet silențios ambalat care conținea un disc cu coruri ce-l vizau pe Big Brother! Haz, nu vorbă! Sigur, e un răspuns la felicitarea pe care i-am trimis-o eu la sfârșitul lui 1986 și care-i reprezenta pe Marx, Engels și Lenin. Ba nu, doar pe Lenin citind „Pravda“.
Am să mă duc să reascult vocea ta! Mi-e așa dor de tine! Focul trosnește în sobă, e ora 11. Doamne, ce ți-aș face dacă ai fi aici! Ce ți-aș face? Te-aș ronțăi toată! Așa! Cu dragoste!
Te sărut! Te sărut! Te sărut! Te sărut!
Vin săptămâna viitoare!
Al tău, mereu,
Aurel
[1] Ionel Dumitrașcu – fratele poetului.
[2] Radu Florescu – poet.
[3] Dumitru Corbea (1910 – 2002) – poet.
[4] Valeriu Gherghel (n. 1955) – scriitor.
[5] Luca Pițu (1947 – 2015) – scriitor.
[6] Liviu Antonesei (n. 1953) – scriitor, cercetător, publicist, om politic, profesor universitar din Iași.
[7] Este vorba de „Eminescu și abisul ontologic“ semnat de Svetlana Paleologu-Matta și apărut la editura „Nord – Victor Frunză“ în 1988.
[8] Bogdan Smeu Kirileanu (? – 2006) – doctor. Unul din cei mai buni prieteni ai lui Aurel Dumitrașcu.
