30 decembrie 1987
Dulcea mea minune,
Se pare că totul este trist fără tine, exceptând cărțile. Dacă aș fi un bărbat obișnuit, dacă n-aș scrie, dacă n-ar fi cărțile un sedativ atât de puternic, e mai mult decât probabil că mi-aș ieși din minți în absența ta. Zilele cu tine au fost cele mai frumoase, cele mai pline, cele mai tehuie din câte am trăit vreodată cu o femeie. Zău că nu trăncănesc! N-am simțit niciodată atâta armonie cu o pisică! Nu știu ce e fericirea, dar probabil că am fost tare fericit. Să nu-ți închipui c-am putut face ceva serios după ce ai plecat! Am trecut dintr-o zi în alta buimac, dezorientat: parcă mi-ar fi luat cineva cel mai frumos dar, parcă m-ar fi lăsat al nimănui. Te găsesc tot timpul minunată și toate orele mi se par dumnezeiești cu tine. Dacă viața are vreo coerență și dacă merită să fie trăită, dacă prezența unui om este un miracol iar iubirea dintre un bărbat și o femeie spune singurele lucruri esențiale dintr-o viață, atunci pur și simplu nu merităm decât câte un glonte în cap dacă vom distruge povestea ce ne adună. De ce să nu spun: dau din coadă, de bucurie, când mă asiguri că n-ai să pleci, că ai să rămâi cu mine. Cred că ești singura femeie cu care merită să trăiesc, cu care simt că aș putea trăi. Vedem bine: nenumărate puhoaie vor să ne despartă! Știu, însă, că puntea peste aceste puhoaie depinde numai de noi. Parfumul trupului tău a rămas în plapuma cu care mă acopăr. Adorm respirându-te, înduioșat. Am momente în care sunt zăpăcit de dorul de tine. E suficient să mă gândesc mai intens la tine pentru a fi neliniștit minute în șir. Ești ca o leucemie cerească. Nici nu știu ce mai ești, zău așa, dar fregatele tale mă cutreieră mereu. Vom trăi greu în acești ani. Pentru că de fiecare dată când vom simți dureros absența celuilalt, nu vom avem pic de liniște. Mi-era teamă că mă „distragi“ de la scris stând cu mine mereu, dar absența ta mă „distrage“ la fel de „mult“, pe zi ce trece. Te găsesc de o dulceață aproape nefirească întotdeauna când te privesc. N-am găsit o clipă măcar în care să fii și tu mai ștearsă, mai urâțică! Diavol ești, nu alta! Sunt tare mulțumit că pot să mă uit la tine, că te pot mângâia și îmbrățișa. Ce păcat că n-am putut fi împreună în toate zilele acestei vacanțe! Aș vrea uneori să mă „plictisesc“ de tine, să stăm săptămâni în șir. Mereu cât ne vom vedea „pe fugă“, nu voi ști cum să „profităm“ mai mult de acele zile. Și bucuria vine uneori numai când există timp pentru a o putea aștepta. Timp cu tine, Irina! Te iubesc așa de mult! Nu eu ți-am sucit gâtul, ci tu mi l-ai sucit mie. Eu eram o barză care umbla pe sus și tu ești vânătorul de care m-am îndrăgostit. Pușca ta mă stăpânește ca pe un iepure blând. Mi-e dor de tot cea ce ești tu. Și de genunchi și de Venus și de buric și de chipul tău – aoleu, nu cumva ai picat dintr-o icoană?! Nu mă gândisem la asta! Poți fi picată dintr-o icoană. Sunt și draci care stau prin icoane. Știi ceva? La ora asta sunt bolnav de dorul tău. Mi-e ciudă pe tine, pe absența ta! Vreau să-mi scriu cărțile, dar nu te mai pot lăsa să pleci din zilele mele. Îmi vine și să plâng de dorul Tău! Nu știu ce-o să mă fac?! Nu te mai teme de altele! Poate că m-am obișnuit să-mi pierd zilele și cu ele, poate că detest singurătatea trăncănind cu ele uneori, poate că sunt frumoase în felul lor, poate că un poet trebuie întotdeauna să stea și cu ele, dar numai pe tine simt că te iubesc fără margini, pentru totdeauna. M-am gândit în ce fel ar putea ele „periclita“ povestea noastră. În principiu, îmi dau seama, nu pot schimba (ele) nimic. Accidentele ar depinde de hazard. Mă voi feri, îți promit! Să fie vreuna pe care mi-aș putea răzbuna absența ta?! M-am gândit că poți să „greșești“ cu una de dorul nebun al alteia. Va trebui să ne vedem des. Am sentimentul că numai așa putem avem liniște. Mai mult ca oricând, știu, este foarte important să plec de aici. Te doresc cum nu am dorit niciodată o femeie. Nu sexual, ci Tu, tu pur și simplu, cu tot ce implici, cu tot ceea ce ești.
Era așa de frig în trenul acela, încât n-am avut liniște deloc în orele ce au urmat, gândindu-mă trist că poate ți-e frig, că ești singură și neajutorată. Scrisoarea de ieri mi-a luat o piatră de pe inimă. Ai rezistat, deci, ai ajuns cu bine! Eu am pierdut autobuzul de 1230. M-a păcălit ceasul lui Adrian[1]. Îmi luasem bilet. M-am simțit foarte rău. Am ajuns greu acasă, târziu, după ora 22. Puteam ajunge la 15. Deh! N-am mai vrut să văd pe nimeni în ziua aceea, pur și simplu nu realizăm că tu ai plecat totuși. Un Dumitrașcu inconsistent, brusc, umblând pe străzi fără rost, rememorându-te… fir cu fir. Mă uitam la bradul nostru și fără tine l-am găsit sărac și trist. L-am privit insistent, din pat, și l-am găsit perfect. Chiar: un brad perfect închipuit. Îl vedeam fără instalații, fără nimic. Singur doar. De o frumusețe deosebită. Am avut sentimentul că brazii nici n-ar trebui să fie tăiați, ci acolo, în pădure, să fie agățate globurile în crengile lor. Apoi mi-am spus că merită să-ți dăruiesc orice frumusețe și că acel brad avea ceva din distincția frumuseții tale. N-am putut să scriu nimic. Nici în carnete maro, nici scrisori, nici poezii. Am citit, te-am căutat peste tot, am făcut nopți albe, m-am simțit obosit din cauză că nu mai erai. Am citit cartea lui Kundera și cred c-ar fi foarte important s-o citești și tu pe aceasta (deci: „La valse aux adieux“!). Nu neapărat pentru teoriile lui Jakub despre copii, despre refuzul de a face copii, ci pentru că e o carte de o ironie amară, tulburătoare, impecabil scrisă. Kundera e un autor pe care va trebui să-l citești și tu. Tot. Mai am puțin din „Crainte et Tremblement“. Kierkegaard îmi face bine întotdeauna. Probabil că „vâna“ fatalistă din mine își găsește vocea deseori în paginile lui.
Doamne, cât de mult îmi lipsești și-n seara aceasta! Îmi amintesc cât de dulce ești și nu mai am liniște. Nu știu ce-am să mă fac. Nimeni nu m-ar putea potoli. Numai tu poți pune cerul în sufletul meu!
Ieri și azi am muncit ca un câine. Am cărat toate lemnele acelea de peste drum. Toate mă dor și mi-am strivit și două degete de la mâna dreaptă. Paia a venit ieri, dar n-am putut sta cu ea decât un sfert de oră. Am lăsat-o în casă să asculte muzică și să citească. A avut timp să-mi spună că ne iubește mult pe amândoi. Adică pe tine și pe mine. Da, ai dreptate când spui că frumusețea ei este nefirească, pentru că nu este o frumusețe fizică, la ea frumusețea vine din cum privește, poate, din acea claritate aproape trufașă a ochilor ei. Sau nu știu. Să ai încredere. Sau, mai bine zis, să nu-ți fie teamă.
Am multe să-ți spun și în zori aș vrea să trimit plicul către tine. O să-ți mai vorbesc mâine seară. Pentru că oricum voi fi singur. Deși Maria n-a „insinuat“ să stea cu mine de Revelion, i-am spus că vreau să stau singur. De fapt, tu ești singurul om cu care mi-ar fi plăcut noaptea ultimă a anului. Singur, dacă tu nu poți fi cu mine, mă voi simți mai bine. Am ascultat azi casetele. M-au emoționat peste măsură. Le voi păstra (cu tine) toată viața. Spui „Păsări de pradă“ absolut tulburător. Parcă niciodată n-am realizat cu adevărat până acum, când te-am auzit pe tine spunând acel poem, că scriu texte care mă pot tulbura și pe mine însumi. Te sărut mult, toată!
Sigur, n-am ascultat la Sanda, ci la un coleg profesor, tânăr, amic! Nu știu de ce nu mi-a trecut prin gând să mergem la el!?
Voi veni la Iași, după 5 ianuarie. Pe 6 sau 7, văd eu! O să sun mai înainte, așa cum spui. Azi am primit și felicitarea și o nouă scrisoare. Îți mulțumesc și te sărut pentru totul.
Deci, voi reveni! Acum simt că nu mai rezist din cauza oboselii. LA MULȚI ANI! iubita mea! Și să dea Dumnezeu să fim cât mai des împreună în anul care vine! Pentru că așa vom fi cu siguranță fericiți.
Al Tău, cu dragostea toată,
Aurel
[1] Adrian Alui Gheorghe – poet, editor și om politic.
