9 decembrie 1987
Dulce Irina,
Sunt profund contrariat, în continuare, de atitudinea alor tăi. Nu mi-am închipuit niciodată că ar putea fi chiar așa. Nu vor avea, în ochii mei, în timp, nicio scuză. Și probabil că, totuși, nu mă doare în primul rând faptul că ei mă exilează pe mine cu istericalele lor, ci acela că îți fac ție zilele imposibile. Ieri, când am primit scrisoarea ta și când am recitit-o cu o mirare și o enervare crescânde, n-am putut să-ți scriu. Eram profund indignat. Am avut o noapte plină de coșmaruri și până să adorm aveam o mulțime de gânduri pe care intenționam să nu le uit în scrisoarea pe care ți-o scriu azi. Constat că sunt atât de descumpănit de spectrul nevenirii tale aici în vacanță, încât nici nu știu de unde s-o iau, ce să mai zic. Cât de mult pot să te iubesc! Și ce mult meriți să te iubesc o viață întreagă! Dacă ai să reziști ciumei lor de acum, absolut nimic nu ne va împiedica să fim împreună! Orice bărbat ar admira tot ceea ce îndrăznești să pătimești acum și orice bărbat ar fi emoționat de dragostea ta. Mă gândesc la tine cu o emoție nestăpânită. Ce minunat ar fi să poți rezista, să nu sărăcești în dragostea ta de mine, de noi! Este mai mult decât fatigantă atitudinea lor. Am să te odihnesc ani în șir în brațele mele, am să răscumpăr înzecit tot ceea ce-ți îndurerează înserările acum.
Ți-am răspuns la scrisori. La cele trei scrisori ți-am răspuns în două scrisori. Pe 30 noiembrie și pe 4 decembrie. Sper că le-ai primit între timp, totuși. Le-am pus tot recomandate. Irina, Irina mea dulce! Cu câtă frumusețe mă gândesc la tine! Ai să reziști alor tăi?! Crezi că ești mai puternică decât ostilitatea lor?! Chiar n-ai să mă părăsești?! Dacă aș fi în locul tău, știu că nu aș putea ceda. Prin acest „transfer“ pe care-l propun în gândurile mele, încrederea pe care o am tot mai mult în tine devine tot mai profundă. Voi continua să spun: sunt mândru de iubirea pe care mi-o mărturisești. Știu că am să-ți răspund mereu la aceeași înălțime. Mereu. Nu mai delirez. Sunt bolnav de tine, dar știu ce spun. Îmi pare atât de rău că ești fata lor! Și nu pot pricepe deloc cum de niște oameni care par a fi de o intelectualitate deosebită pot avea o atitudine atât de măruntă, de-a dreptul incalificabilă. Nu știu dacă în nebunia vorbelor lor realizezi ce lucru foarte grav înaintează: acela de a alege între ei și mine!? Este o alegere care nu se face, care nu se propune, ea fiind irealizabilă prin datele pe care le impune. Nu alegi un bărbat pentru că el s-ar opune părinților. Asemenea criterii precum cele înaintate de ai tăi sunt absolut găgăuțiste. Și cum de-ți pot suprima în halul acesta spiritul, libertatea elecției, nevoia de personalitate, evidența acestei personalități?! Ce iubire poate fi aceea care pur și simplu tiranizează eul tău, simțămintele tale curate?! E scandalos. Cei care mi-au spus lucruri foarte urâte despre ei și pe care nu voiam să-i cred, vai!, par a avea dreptate! Ce inacceptabil este să ajungem să avem noi înșine opinii stupide despre ei, când ar fi atât de firesc să ne lase în pace, să aibă încredere în tine, să nu mă considere un golan și un sărăntoc absolut în mod abuziv, să nu se desconsidere în ochii tuturor celor care ar putea afla atitudinea lor. Am sentimentul că mereu au mimat faptul că trăiesc, că au trăit fără a înțelege în mod real viața, că au superficializat totul și că pot fi așa numai pentru că mereu s-au temut de propria-le lipsă de personalitate. Mi-e jenă că trebuie să discut cu fiica lor asemenea lucruri inadmisibile, care nu mă onorează, care nu ne onorează! Dar cum să admit și cum să înțeleg atitudinea lor?!
Cumpărasem instalație pentru bradul nostru, a nins abundent, tocmai discutasem cu John[1] să ne ducă departe cu ARO-ul lui, să vezi iarna „departe de lumea“ aceea, să te bucuri de răcoarea acestui Nord căptușit cu brazi! Și vine scrisoarea aceasta care pune bariere, prin veștile pe care le aduce, atâtor posibile bucurii!
Va fi atât de urât fără tine! Probabil că aș scrie numai poeme triste, pamfletare. Dar aș vrea să fii singurul meu Poem adevărat din acest sfârșit de an! Te doresc insistent așa în ultimul timp. Și te iubesc, te iubesc fără capăt! O să-mi fie așa de insuportabil totul dacă n-ai să mă alegi!
Nu, nu voi veni la Iași să ne petrecem Crăciunul sau Revelionul! Unde? Pe străzi înghețate?! Pe la prieteni pe care oricum i-am incomoda?! Prin cofetării friguroase?! Aș veni să te văd, evident, dar n-am petrece. Ne-am bucura că ne vedem, că ne vorbim, dar am fi atât de puțin noi înșine! Totul e rău în frig!
Voi pleca sâmbătă la Tg. Neamț. Am înțeles că vor veni și Lucian[2], Ioan Holban și Daniel Dimitriu. Voi veni la Iași, cred, duminică seara. O să văd. Doresc să te întâlnesc, să-ți ating mâinile, să te sărut, să mă uit la tine, să vorbim! Simt că ești foarte tristă. Simt că ai nevoie de mine. Simt că e foarte important să ne privim în ochi.
Probabil că nu trebuia să le spui că voi veni la Izvor! Pentru că oricum n-aș fi venit acolo. Dar n-aș putea spune că ai greșit. Ai spus ce credeai că ar fi bine să le spui. Sunt cu tine, Irina! Oricum. În casa voastră e nebunie curată! Parc-ai fi vinovată că exiști. Ești liberă să te duci oricând la ai tăi, dacă vei fi cu mine, dar să nu mă rogi niciodată să merg și eu cu tine. Îmi este imposibil să fac astfel de compromisuri, după ce acum sunt lăturile lor de… gală! Dacă-mi iubești în mod real „nealinierea“, știi bine că e firesc să reacționez așa. Mereu, însă, mereu îmi pare nespus de rău că te pot amărî atât de mult ai tăi, că înțeleg atât de puțin din sufletul unei fete de 20 de ani, că, mai des, refuză să înțeleagă ceva! Mi-am permis să-i citesc azi lui Radu[3] pasajele în care-mi descrii reacțiile lor. Și-a făcut cruce. Zicea că nici oamenii de condiție joasă nu fac din copiii lor supuși, or ceea ce probează ai tăi este ieșit din comun. Dar avea și el sentimentul că ești un om minunat și că ai un caracter admirabil necedând, apărându-ți nevoia de Frumusețe și Libertate, iubirea.
Dacă m-aș muta mai repede în Piatra Neamț, dacă aș avea o garsonieră (ceea ce n-ar fi greu de obținut!), te-aș lua imediat de la ai tăi! Ai sta la un cămin, acolo, și ți-aș plăti (firesc) toate taxele și tot ce-ai mai avea nevoie până ai termina. Soluția cu plecatul de acasă acum rămâne cea mai neindicată. Cred că trebuie să ne gândim mai serios cum să procedăm. Nu mai suport să-și bată joc de sufletul tău. Pentru că nu fac altceva. Este necesar să rămâi ostilă, tăcută, să nu mai răspunzi agresivității lor, dar la tot pasul să le sugerezi că ești tristă că se poartă atât de urât cu tine și că nu poți uita aceasta. Vreau să faci școala serios, să te concentrezi serios în acele lucruri.
Bine, minte-i, dacă așa ai liniște! Am sentimentul că trăiești ca un emigrant: îmi scrii de pe unde poți, te duci acasă ca la închisoare, nu te înțelegi în limba lor etc. Este absolut admirabilă, în același timp, încrâncenarea ta! De-ai ști cât de mult te iubesc așa, ce importantă îmi pari, cât de profund simt că noi ne-am născut pentru a ne întâlni, pentru a fi împreună!
Am să-i scriu domnului Crețu! Nu se poate altfel. Nu-mi fac iluzii că se va lumina, dar trebuie să-i scriu. Cu bun-simț, politicos, deloc patetic, fără teoretizări (sper) inutile, fără a te amesteca în acele vorbe.
Vorbele mamei tale nu-s ale unui om sănătos, nu-s ale unui om liber, accentele tiranice din unele sintagme sunt de-a dreptul periculoase. De psihanalizat!
Am să sun la doamna Găman, la Ioana (!), peste tot! Și sunt dispus să nu permit nimănui să te umilească, să-ți încețoșeze ochii! Să ai încredere în noi, dulce minune! Să ai mereu convingerea că te ascult cu atenție, că ești singura fată cu care vreau să trăiesc, să crezi cu încrâncenare că atât timp cât vom trăi voi ști să fac minuni în fiecare zi de dragul tău!
În ultimele zile n-am fost deloc în apele mele. Moartea lui Noica m-a bulversat peste măsură. Era între puținii în care mai credeam. Am recitit zeci de pagini din el, am plâns în felul meu, am fost trist și neajutorat. N-am putut face mai nimic altceva. De aceea nici nu ți-am mai scris în aceste zile.
Sper să te strâng la piept, luni! Marți, oricum ar trebui să mă reîntorc.
Poate găsești „Suplimentul literar-artistic Scânteia tineretului“ de duminică, 6 decembrie (sau de pe 5; nu mai știu când apare). Nu-l am, n-am cum să-l am. Și scrie acolo Valeriu Bârgău despre „Bibliotecă“!
Noapte bună, dulcea mea dulce! Te sărut mult, mult, mult! Al tău, mereu,
Aurel
[1] Ionel Dumitrașcu – fratele poetului.
[2] Lucian Vasiliu – poet și editor.
[3] Radu Florescu – poet.
