Borca, 4 decembrie 1987
Fata mea dulce,
Să nu crezi că numai tu poți lăcrima. O fac și eu, iată, după scrisoarea de azi, primită azi. Cum să te mâhnesc eu, minunea mea?! Tocmai pe tine?! Dar mă crezi că nu vreau să te mâhnesc deloc – deloc – deloc?! Îți vorbesc, doar. Îți vorbesc despre ceea ce gândesc și cred eu în marginea unui lucru, despre ce simt când îmi spui unele lucruri cu care nu-s obișnuit sau cu care mă obișnuiesc mai greu – sau nu vreau să mă obișnuiesc. Nu înseamnă că nu-s de acord cu tine, că nu vreau să țin cont de bucuriile pe care le visezi, de care te legi precum de mărgelele frumoase pe care ți le dorești! Te iubesc fără întoarcere, bobocul meu dulce, și acestea nu-s doar cuvinte. Nu vreau să fiu „diplomat“ cu tine. Având conștiința marii iubiri pe care ți-o port, având deci nespus de multă încredere în tine, îmi mărturisesc unele temeri (deși, cred, e prea mult spus), îți vorbesc profund cinstit. Nu vreau niciodată să te conving de ceva și te admir pur și simplu când constat superioara ta înțelegere, faptul că nici tu nu vrei să mă convingi de ceva, amândoi nefăcând altceva decât să participăm cu tot sufletul la o iubire absolut emoționantă, fermecătoare, eretică și deplină. Cum să te mai elogiez pentru că mă iei așa cum sunt, pentru că iubești exact ceea ce sunt, nu devenirea mea posibilă (deși, să crezi, nu aș putea deveni sau, în orice caz, nu m-aș putea schimba în rău!), nu alternativele!? Sunt sfâșiat de dorul tău și probabil că în noaptea aceasta voi face… o criză!
Cât de mult poate iubi un om alt om! Cred că și în acest miracol ar trebui să-l recunoaștem pe Dumnezeu. sunt praf și pulbere de dragoste de tine după ce am citit ultimele două scrisori de la tine. Cea de azi, cel puțin, m-a zăpăcit de tot. Irina, diavolița mea dulce, tu ești un om de-a dreptul minunat! Pot eu, oare, să am atâta noroc?! Pentru că nu știu ce să mai zic. Bucuriile care se anunță cu noi sunt atât de profunde, încât e firesc să tremur nu doar de emoție ci și de un fel de teamă. Zău, nu-s obișnuit. Toate celelalte erau începuturi sau capete de drum. Tu ești drumul. Tu dai drumul tuturor furtunilor să mă scalde în bucurie. Probabil că niciodată nu am avut nevoie pe Pământ de o minune cum am nevoie de tine. Mi-e sete de tine! Și mi-e foame de tine! Aș vrea să te privesc măcar. Deseori și atât mi se pare nespus de mult. Eu sunt boierul tău. Lasă-mi „aroganța“ acestei posesiuni!
Dacă ai pleca din viața mea, știu-știu, întotdeauna când ceva n-ar merge, ai avea sentimentul că, da, „cu Aurel nu s-ar fi întâmplat așa, cu el ar fi fost ALTFEL“. suntem bolnavi unul de altul. Și medicamentul nu putem fi decât noi înșine. Nimeni nu ne mai poate trata. O, sunt atât de convins! Ai dreptate când intuiești că eu aș putea trăi și fără tine, că oricât de mare ar fi suferința iscată de plecarea ta, Poemul m-ar salva. Dar să nu crezi că mi-ar fi simplu. Sunt profund convins că ești singura fată cu care m-aș căsători pe lumea aceasta. Sper că nu e nimic teatral în această mărturisire pe care o fac cu tot ce am frumos în mine. Și probabil că am câte ceva.
Nu ne putem înșela. Ceea ce simțim, o știm amândoi, întrece orice așteptări. Ne iubim ca niște nebuni și, lucru foarte important, simțim în fiecare moment că n-am putea înjosi niciodată Frumusețea ce ne leagă, că nu există nimic interior nouă care să ne dezbine. Oricât de paradoxal aș fi în unele afirmații, să crezi întotdeauna că sunt sincer fericit și încântat de tine, că doresc mult de tot să te fac o femeie întotdeauna fericită. Ai dreptate să trăiești în toate visele cu mine. Ai dreptate să crezi în zile aparte cu mine. Nu pot fi altfel. Simplul fapt că amândoi știm că pur și simplu n-am putea fi niciodată îmbufnați unul pe altul, indiferent ce vremuri am traversa, e semn de câtă elecție și profunzime ne leagă. Toți cei care se iubesc mult au sentimentul că dragostea lor este cea mai… că nimeni nu-i ca ei. Sentiment firesc. Dar, e rândul nostru, a noastră e chiar aparte, straniu de frumoasă prin exterioarele care par a o refuza, spiritualizată până la Dumnezeu, bântuită de o exacerbare extremă a sensibilității noastre, învăluită, grație poeziei, într-o aură cu totul și cu totul aparte. Te ador! Zău, e un verb pentru a-l spune copiilor, dar tu ești minunată ca un copil! Uneori, când mă uit la un copil frumos, lăcrimez de emoție, de plăcere. Mă uit la filme pline de duioșii imagistice sau lexicale și mă trezesc lăcrimând. Odată, într-un cinematograf din Tulcea, priveam un film care se numea „The Champ“. Și un copil plângea sfâșiat când „The Champ“ murea. Cred că era și Faye Dunaway (am despărțit corect!?) în acel film. Și mi-au dat lacrimile. Eram cu Adrian. M-a înghiontit și mi-a zis: „Vezi că acolo mai în față mai plânge o babă!“ Vițelul! Citisem undeva că Vianu (parcă) și cu un alt om de mare cultură s-au dus la un film cu Charlot (am uitat să-ți spun, cred: filmele cu Charlot rămân, ori de câte ori le-aș vedea, între cele mai emoționante și frumoase filme din câte sunt pe lume!), undeva într-un oraș din Scandinavia. Și când au ieșit, au constatat că plângeau „ca niște viței“. Sau au plâns. Sau a spus unul dintre ei că a plâns ca un vițel. La „Luminile orașului“, cred.
Da’ tu unde naiba ești acum?! De ce nu te pot… alerga prin iarba bibliotecii, de ce nu te pot ține în brațe până în zori și mâine toată ziua! Nu m-aș duce la școală, aș sta cu tine, să-ți număr zulufii, să te scandalizez cu săruturile mele interminabile, să te privesc (tu ții loc de Louvre, zău așa!), să mă umplu de prezența ta de-a dreptul grozavă. Mă apucă și hazul: mă văd bătând din picior în fața lui Dumnezeu și zicând: „Vreau Irina aici!“ Mi-e la fel de „ușor“ pe cât ți-e și ție acolo! Uneori sunt mulțumit că scriu, că-s singur, că nu mă-ntreabă nimeni nimic ore în șir și brusc simt nevoia să vorbesc cu pagina albă, ca apoi să-mi pun mâinile în cap că iar am scris poeme „depresive“, nepublicabile. Alteori, însă, nevoia de tine mă înnebunește pur și simplu. A-nceput să-mi fie tot mai dor! Îți pot face o promisiune: când va fi cald, adică în anotimpurile calde, voi veni foarte des să te văd! Pur și simplu mă doare pieptul de dorul tău. Eu care n-am oftat de ani de zile, sunt mereu marcat de asemenea „respirări“. Și acum am oftat, de aceea mi-am amintit de acest fapt! Nu i-am scris tatălui tău, deși am să-i scriu (politicos și pe scurt), dar într-o zi, parcă văd, o să-mi pierd mințile și-am să-i spun că numai dacă mă împușcă nu te mai pot vedea, că-l înțeleg o vreme dar că te iubesc prea mult ca să mai pot fi „corect“, ascultător, respectuos cu împotrivirile lui. Sigur, nu lui trebuie să-i justific ce fac, dar uneori nu mai știe omul ce să facă… numai să te aducă mai repede în grădina cu Alioșa!
Ți-aș tot spune că te iubesc, otrava mea, pentru că mereu îmi țiuie capul și mâinile și gura și oasele (deh, dacă oase am, zi și tu!, ce să fac?) că „o iubesc, o iubesc pân’ la capătul lumii“.
Nu-ți face probleme! O să mergem și la biserică! N-am spus că nu-s de acord, am spus doar cum văd eu toate acele lucruri. Sunt și zile în care le văd altfel, mai frumos. Probabil că noi vom merge acolo într-o zi în care totul va fi frumos. Nu mă îndoiesc. Prezența ta înnobilează și înfrumusețează orice loc. Aș vrea numai un lucru: să fim cât mai puțini, să nu fie mai mulți. Zece oameni, doar, apropiați. Cu tine o să-mi placă întotdeauna orice. Să nu te îndoiești de aceasta. Și mi-ai reamintit ceva, în scrisoarea de azi, ceva deosebit de adevărat, de corect: „dar se pare că ceilalți au nevoie de acte ca să respecte iubirea noastră, ca să ne lase în pace“.
Ai perfectă dreptate. Așa-i: „ca să respecte iubirea noastră”. Pentru că ei sunt exteriori nouă, însă pot incomoda viața noastră nerespectându-ne-o! Apreciez în mod deosebit observația ta. Vezi? Ne înțelegem întotdeauna. Capacitatea ta de a înțelege, de a încerca să înțelegi și ceea ce, firesc, n-are cum să-ți convină – e un dar aparte pe care mi-l faci. Te voi înțelege și eu, mereu, să nu te îndoiești de aceasta! Nu există probleme în care să nu ne înțelegem. Avem prea multă profunzime și prea multă dragoste de noi pentru a nu urâți nimic din visele și sentimentele noastre. Te respect tare mult, Irina! E un sentiment absolut limpede în ordinea sufletului meu. Te voi respecta întotdeauna. Nu s-ar putea altfel!
Cu tine îmi doresc orice, Irina! Inclusiv copii? În sufletul tău, știi și știai bine întotdeauna că-mi doresc inclusiv copii cu tine? Probabil că am greșit când n-am spus că n-aș vrea acum. Aș vrea să termini facultatea și un timp să nu ai nicio grijă, să hoinărim, să lenevim, să ne jucăm ca niște zăpăciți, să degustăm marea, munții și tot ce ne ațâță. Să n-avem grija nimănui, să știm doar de șoricioaică, de limpezimea zilelor și nopților doar în doi. Visez să fiu deseori singur cu tine. Pe malul gârlei, prin ierburi, pe drumuri, în cinematografe, ascultând muzică, uitându-ne la flori, (am să-ți umplu mințile și casa de flori!), râzând, vorbind, bifurcând. Va fi întotdeauna minunat așa! De aceea un copil n-ar fi cel mai fericit eveniment, poate! Dar s-a spus: dacă va fi să vină mai repede, nu-l vom iubi mai puțin, nu ne vom îngrijora, nu ne vom speria. N-am să te ating niciodată decât din iubire. Deci el nu s-ar naște „din întâmplare“.
Am mereu încredere într-un gând: fericirea mea nu poate avea viață lungă decât cu tine; și a ta nu poate dăinui decât cu mine.
Cred că-n toate ultimele scrisori mi-ai vorbit prea mult despre firescul nașterii unui copil, despre logodne și cununii. Cred că aceasta m-a obosit puțin. Păreai prea preocupată de asta. Reluai aceleași motive, care, e drept, pe mine mă „preocupă“ mai puțin, deși le consider firești. N-am spus rău că sunt lucruri la care reacționez ca un lup singuratic. Izolarea și singurătatea în care trăiesc eu cel mai des de ani de zile m-au baricadat, ca să zic așa, „într-un cerc vicios“. Tu ești primul om care reușeşte să-mi bulverseze la modul deosebit de fericit izolarea. Lasă-mă uneori singur, știi că am nevoie de un anumit soi de singurătate, dar să nu mă părăsești, totuși! Nu te rog! Plec de la gândul că ne leagă o mare iubire. Toată tandrețea mea îți aparține. N-ai cum să te simți nefericită trăind cu mine. Ți-am mai spus: numai dacă ai trăi frenetic sexual vorbind, ai simți nevoia să pleci. Și numai dacă pragmatismul vreunui belfer (fie el și medic) ți s-ar părea mai important decât poezia, decât caracterul și tandrețea mea. Ce stupid că ei pot crede că fericirea e o chestiune de cantitate, raportând viața sufletească la nemișcarea obiectelor! Noi n-o să fim niciodată săraci. Detest sărăcia. Am traversat uneori neajunsuri, dar nu m-am simțit sărac. Depinde la ce te raportezi. După ce-a murit tatăl meu (aveam 14 ani), se-ntâmpla uneori să nu am bani nici de film. Și se-ntâmpla să-mi dea un vecin. Deseori. Nu voiam să-i cer mamei. Ea îmi dădea pentru abonamente, pentru reviste. Nu știu cum mai făcea. A făcut atâtea pentru noi, chiar dacă nu-nțelegea tot ce facem noi. Sigur, nu vreau să spun că sunt un merituos fiindcă am supraviețuit. Moartea tatălui meu mi-a împuținat banii din buzunar, probabil, dar mi-a dăruit libertatea de a mă gândi ce-i în mine și ce pot să fac. Situațiile-limită pot hotărî totul.
Nu mi s-a părut niciodată că merit neapărat fericirea, dar mă bucur dacă ea există și pentru mine. Dintr-un exces de generozitate nu mă „interesează“ dacă acei pe care-i iubesc mă iubesc. Dar mă bucur dacă-mi arată iubire și e sigur că sunt foarte trist când constat că ei nu pot răspunde cu multă iubire unei mari iubiri. În același timp, îmi spun: „Asta e, nu e nimic de aranjat“. Am citit prea mult ca să nu înțeleg orice. Și am trăit prea cinstit ca să tolerez vreo micime.
Cu siguranță că paginile „exaltate“ vor alterna cu unele „incomode“ în scrisorile mele, dar invoc din nou acea iubire aparte care mă predispune la a-ți vorbi tot timpul foarte deschis. Sunt momente în care frumusețea ta mă anulează pur și simplu în orice alte planuri. Atunci te caut și nu am liniște. Evident, nici nu pot scrie. Este firesc că în marginea unor astfel de stări să apară și teama că mă poți inhiba în plan poetic. Puțin după aceea sentimentul acesta dispare și-i ia locul un altul, în care simt exact invers: prezența ta îmi dă liniște și mă pot gândi profund la textele pe care le scriu. Nu e vorba de o structură fluctuantă, ci de faptul că trăiesc cu simțurile exacerbate, din cauza sensibilității mele anormale. Nu-mi doresc copii, de exemplu, în momentele în care mă văd cu tine hoinărind, pierduți în lume și în uimirile noastre, când știm că nu ne așteaptă nimeni și nici nu vrem să ne aștepte cineva, când anulăm orice orare pentru a rămâne în poezie. Dar în același timp, copiii îmi plac și probabil că un copil al nostru ne-ar încânta peste măsură – chiar dacă până nu vorbește nu știu mai nimic despre un copil, aproape nu-i diferențiez. În principiu, însă, aș fi vrut mereu să rămân un poet, niciodată și un tătic. Cred că pentru noi un copil poate să fie o minune, dar când gândesc ideea de copil singur, fără tine, îmi displace. M-am întrebat deseori dacă e firească replica acelora care cred că din egoism un om nu-și dorește copii. Mi s-a părut că gândirea lor este suficientă și nemărginită, că le este imposibil să intre în structura gândirii unui artist și că trăiesc raportându-se la clasicitatea unor obișnuințe. Simțul lor metafizic este aproape nul. Cu astfel de oameni nu mă pot înțelege niciodată în mod real. Îmi este imposibil să intru în concordanță cu oameni care gândesc puțin și niciodată original. Toate motivele care sunt în jur mă preocupă, le regândesc, încerc să văd în ce raport sunt eu cu ele și în ce raport sunt ceilalți. Concluziile sunt „catastrofale“: aproape niciodată firescul lor nu se întâlnește cu firescul din accepția mea. Dar aceasta nu mi se pare o jale. Lumea e plină de mitocani și de burtă-verzi. Nu m-am născut pentru a mă explica unor asemenea creaturi.
Tot ce ți-ar spune prietenul prietenei tale în marginea poveștii noastre este evident neadecvat și complezent. În ciuda inteligenței lor, unor asemenea oameni le este imposibil să înțeleagă și să accepte în mod real mentalitatea unui poet. Trăim în și pentru lucruri total diferite. Și apoi, unei femei care n-a trăit o poveste cu un poet – dar poetul să fi fost cu adevărat poet – îi este imposibil să realizeze personalitatea afectivă a unui poet. Ele n-ar putea raporta împielițismul meu decât la locurile comune, ceea ce, îți închipui, este profund greșit. Nu e vorba de o superioritate în sfera trăirii, ci de faptul că existența unui poet este ALTCEVA, absolut ALTCEVA.
Tot ce face un medic depinde de opțiunea lui, de voința lui, în timp ce la poet un anume Dumnezeu se amestecă mereu, dacă nu cumva Dumnezeu este în sinele poetului mereu. Pentru că un poet este un fel de dumnezeu, un întemeietor de ceva, un inventator în sensul elevat al cuvântului.
Un medic nu propune niciodată o lume, ci doar repetă lumea, în timp ce un poet are și propune întotdeauna o altă lume.
Vezi, domnul acela al lui Madi crede că ar trebui să mă încerci, să mă chemi să vin, să alerg după tine. Gândire evident aliniată practicilor comune și mentalității comune. Lui nu-i trece prin gând că la noi nu se poate pune deloc problema așa, că nu e nimic de încercat sau probat pe pielea noastră, că noi oricum fugim unul în întâmpinarea celuilalt, că până și neînțelegerile noastre au un substrat poetic, spiritualizat, negând în mod evident linearitatea, înregimentarea sentimentelor. De fapt, nu încerc deloc să raportez lumea gândurilor mele la stereotipia gândirii altora. N-ar avea niciun rost. Dar îmi place orice opinie cu care aș putea polemiza.
Îmi spui că n-ai putea pleca acum de acasă, că absența mamei tale o vreme te-a obosit peste măsură prin câte ai avut de făcut etc. Știi bine că am teoretizat pe seama faptului că n-ar fi indicat să pleci și că pentru ceea ce scriu acum n-ar fi cel mai bine să stăm împreună. Nevoia ta de a sta mereu cu mine vine și din neplăcerile pe care le ai acasă. Dacă te-ar lăsa în pace, ai avea mai mult sentimentul pe care mi-l mărturiseai în august și-n unele scrisori din septembrie: că nu trebuie să ne vedem mereu, că raritatea întâlnirilor ne-ar pune în situația de a ști mai bine câtă nevoie avem unul de celălalt. Sigur, lucrurile s-au mai schimbat, s-au schimbat aproape fără întoarcere, ți-ai mai ucis unele slăbiciuni păstrând-o în special pe aceea pentru mine.
De fapt, Irina, trebuie să luăm lucrurile așa cum sunt, să trăim dragostea noastră intens chiar printre aceste inoportunități pe care ni le rezervă ai tăi. Eu nu te pot schimba cu altcineva și poate că nici tu n-ai s-o faci. Ne vom vedea întotdeauna când putem, vom face tot posibilul să ne petrecem vacanțele împreună, ne vom bucura unul de bucuriile celuilalt și, după ce se mai liniștesc lucrurile, mergem inclusiv la biserică. Așa mi se pare că e cel mai bine. Dar nimic nu este posibil între noi dacă nu apărăm dragostea ce ne leagă, dacă nu credem tot timpul în ea, dacă nu sacrificăm orice alte legături pentru miracolul poveștii noastre. Uneori parcă am vorbi prea mult de lucruri ce se subînțeleg. Te iubesc nespus de mult! Probabil că între noi sunt și alte inadecvări pe care acum nu le sesizăm, însă eu simt că în orice condiții te iubesc din tot sufletul și că țin la tine și la lucrurile tale cum n-am mai ținut la altcineva în linie feminină. Venirea ta aici, zilele în care vom sta împreună – ne vor spune și mai bine ce e cu noi, de ce suntem în stare, câte avem de trăit. Simt cu tine o pace tainică, o bucurie pe care nici nu trebuie s-o numim. Și știu că voi avea mereu să-ți spun lucruri frumoase, că mereu vom mai avea câte o nebunie de inventat. Pentru că-mi placi nebunește și știi imaginea cea mai fericită în care se adună iubirea mea, admirația mea, curiozitatea mea, nevoia mea de tandrețe și călătorie.
E suficient să-mi închipui cum am călători noi, ce-am face pe drumuri, unde ne-am opri, cum am vorbi – pentru a ști că ești absolut singura femeie cu care mă pot eu lega pe lumea asta.
Pot să împac nevoia mea de singurătate cu nevoia mea de tine! Poți să mă crezi?!
Ceea ce simțim noi unul pentru celălalt este atât de minunat încât am sentimentul că în special din acest motiv ostilitatea alor tăi este profund detestabilă! Dacă am simți mai puțin și ne-am iubi mai puțin, ostilitatea lor nu ne-ar deranja așa de mult când ne vine în gând. Deși voi rămâne în cele mai civilizate relații cu ai tăi, cred că n-am să-i pot iubi niciodată în mod real din cauza atitudinii lor de acum. Am și eu neînduplecările mele. Ele țin tot de a nu-mi fi rușine de mine însumi. Prefer să pierd orice, dar nu pot permite să mă înjosesc în proprii mei ochi.
În momentul când aș permite noroiului să se plimbe prin inima mea, n-aș mai fi. Deci, nicio șansă acelora care cred că voi face vreodată compromisuri. N-am nevoie de nimic din ceea ce pentru alții e „foarte important“. Cărțile, scrisul, muzica îmi ajung. Evident că aș vrea ca tu să fii și să rămâi între aceste motive definitive ale zilelor mele. Și poți să rămâi. Pentru că depinde în primul rând de tine, de solidaritatea ta cu ceea ce simți și ce afirmi de câteva luni.
Ce complicată viață duc, de exemplu, Lucian[1] și Iolanda[2]! Mi se pare culmea ratării. Îmbufnați mereu, de o politețe evident contrafăcută și teatrală, încercând mereu să-și dovedească nu știu ce (probabil că principii în descendență bisericească și principii în descendență juridică!), mimând înțelegerea și buna-dispoziție, suportându-se, cu el spunându-i „sărut mâna“ (culmea bătrâneții!), cu crizele lui de gelozie, cu ideea că o are pe Luiza și că e tot ce are mai sfânt, cu ataraxia lui de când s-a-nsurat, cu pițigăiala stenică a nevestei. Cum de pot trăi așa?! Și-s inteligenți și au probat mereu că nu-s altfel! Eu n-aș putea trăi nici măcar o zi în halul acela, pot să am o stivă de copii. De aceea doresc să ai personalitate, să fii nebună, să râzi, să n-ai nimic să-mi demonstrezi, să vrei mereu să nu stăm sub ghearele lumii și în noroiul complezențelor. Ești un om aparte, știu că poți să fii mereu o regină.
Cu Maria să nu-ți faci probleme! Nu era vorba decât de fireasca mea amărăciune pentru că poate fi atât de bolnavă. Putea să nu-mi fie prietenă, ci doar vecina – și o situație atât de gravă m-ar fi îndurerat la fel de mult. E într-un spital acum. Am discutat cu ea inclusiv faptul că n-aș putea să fiu bărbatul ei și aproape m-a surprins zicând că sigur că așa e; înțelege ea că tu mi-ai luat mințile și că nu-i nimic anormal să te iubesc atât de mult. Am vorbit mereu deschis și cu ea și a ne vorbi cinstit nu e o brutalitate, ci o permanență.
La multe din drăciile mele reacționezi absolut minunat. Poate că aceste reacții ale tale îmi spun cel mai profund că tu ești singurul om cu care aș putea trăi mai multe vieți și în primul rând viața aceasta!
Te sărut toată, boboaca mea dulce!
Da, nimic nu ne grăbește; vom avea timp să ne gândim la toate, să le facem pe toate. Ceea ce trebuie să ne înhațe viețile în mod real este doar bucuria. Să ne-o dăm zilnic, să trăim în ea, să o apărăm.
Putem. Știm bine că putem.
Îți promit că ne vom logodi undeva pe munte, doar cu Dumnezeu, când vii! Va fi un joc. Dar un joc în care vom îngenunchea amândoi, în care vom crede! Dacă am găsi o biserică în care să mergem singuri, aș îngenunchea și acolo cu tine. Pentru că meriți orice mare bucurie. Și eu sunt ultimul care ți-ar putea refuza vreo bucurie. Ești femeie, nu se poate să nu simți ce mult te iubește Dumitrașcu!
Voiam să vin în aceste zile la Iași, să te văd! Știam din octombrie c-o să fac așa. Nu e vorba de bani. Am. Dar nu pot pleca iar de la școală, după ce am lipsit și săptămâna trecută trei zile, iar săptămâna viitoare trebuie din nou s-o fac pentru că la Zilele „Ion Creangă“ vine redacția „Vatra“ (care ne-a invitat în mai la Tg. Mureș) și trebuie să fiu și eu acolo să-i primesc, să stăm împreună. O să răbdăm până după 20. Mai sunt 16 zile doar. Sunt la fel de chinuit de dorul tău. Dacă n-ar fi nebunia aceasta cu mașinile, dacă aș putea ajunge, deci, mai ușor la Iași, nu pierzând pe drum câte o zi și ceva, aș veni cu siguranță mereu.
Dacă Adrian[3] se va duce la ziar, șeful de la pionieri de pe județ, mi-a spus că mă va lua la ei. M-aș duce numai ca să plec, ca să pot veni mai ușor la tine!
Trebuie să se rezolve problemele și cu mine. Nu se poate să am probleme la infinit.
Am scos cerceii din sertar. Hălăduiesc prin pat, fac pe nebunii, fac discotecă. Vino odată să-i potolești, vino, că nu știu ce fac cu ei!
Te sărut! Te sărut! Te sărut! Te sărut! Te sărut!
Mai vrei? Știu că mai vrei! Și eu mai vreau!
Al tău, cu tot sufletul, mereu,
Aurel
P.S. – Azi nu am putut veni la telefon la 1230 pentru că am avut ore la școala de pe Sabasa – care nu are telefon – și cum acolo am ore numai miercurea și vinerea iar săptămâna trecută n-am fost deloc (și săptămâna viitoare lipsesc iar o zi), nu puteam pleca din nou. Am avut ore de la 11 până la 14. Marți, joi și sâmbătă am ore la școala din centru – unde este telefon. Lunea sunt liber.
Să nu fii tristă că n-am putut veni!
Te sărut!
Aurel
Da! Chagall! Da! – „J’ai trouvé celui que mon coeur aime. Je l’ai saisi et ne le lâcherai point!“[4]
E clar, nu mai scap…
A.
[1] Lucian Vasiliu (n. 1954) – poet și editor.
[2] Iolanda Carmen Vasiliu – Director de cursuri la Institutul Cultural Francez din Iași. Soția poetului Lucian Vasiliu.
[3] Adrian Alui Gheorghe (n. 1958) – poet, editor și om politic.
[4] „L-am găsit pe cel pe care îl iubește inima mea. L-am prins și nu-l voi lăsa să scape!“
