25 noiembrie 1987
Draga mea,
Sunt un răsfățat. Câți bărbați primesc epistole așa lungi și profunde de la femeile pe care le iubesc!? Și când mă gândesc că prin august spuneai că nu-ți place să scrii scrisori sau ceva în genul ăsta… Atunci încă te mai apărai de tine însăți, încă mai credeai că diavolul e o invenție doar a ta și că, prin urmare, o și cunoști. Acum, asta-i, ești o mare care a ieșit pe uscat și face furori prin cătune.
Uneori faci pe nebuna de sâmbătă până luni, alteori de luni până duminică. Ai să „plătești“ tu într-o zi toată această risipă de frumusețe. Știi cum?! Un bărbat va înnebuni de dragul tău și-și va risipi toată frumusețea înspre tine. Nu mă-ndoiesc: o meriți. Mai sunt mici „articulații“ în care nabucodonosorii mei nu se înțeleg cu alcoforadele tale, mai sunt câțiva motocei care se leagănă cum îi taie capul. N-o să-i aliniem, n-o să-i punem la punct, vom lua totul așa cum e. Îmi păstrez însă gândul că aș vrea să fii tot timpul cu gândul prin cărți, fiindcă sunt un bărbat prea de treabă ca să deturnez urât dragostea dintre noi. Nu cred în familie (vai, ce desuet aristocratic sună; și ce proletar!), nu cred în bucătărie, în cununii, în inele (à propos: n-am de gând să port așa ceva pe degete; fac alergie la tot ce mă strânge așa, tot ce mă „marchează“; nu vreau să fiu înseriat, probabil; și ancestrala mea antipatie pentru ritualuri, „obiceiuri“), în hârtii ștampilate. Nu cred decât în iubire. Bulversantă și calmă, nereținută și plină de prospețime, curată și niciodată plictisită. Sunt capabil de atât de multă iubire, încât aș putea întemeia un regat. Dar e o utopie cu care mă culc într-un pat din care tu lipsești, vreau să spun că în patul acesta de aici, prin care te caut mofluz în unele nopți. Și nu ating decât capete de ață. Tu dormi acolo, ții echilibrul între doctoratul mamei și doctoratul tatei, citești „Trăiește-ți clipa“ de Saul Bellow și strângi din dinți că acea clipă e, sper, aici! Simt că m-am atașat profund de tine, ești realmente cea mai „comodă“ și frumoasă poveste cu o femeie, de aceea mă zbat între temeri și entuziasm. Nu-mi trece, știu bine.
Mi-e teamă, însă, să nu mă distragi de tot. Gândul că mi-ai răpi (pentru că ești în stare; pentru că frumusețea ta mă zăpăcește!) viața personală, ceea ce ar inhiba poemul, mă pune și pe gânduri uneori. Nu mi-e teamă de tine, propriu-zis, ci de mine, de cât de profund simt pentru tine.
Îți spun uneori că n-am să încerc să te „cuceresc“, că n-am să fac unele lucruri „ca să-ți plac“, și vreau să înțelegi corect aceste ziceri. Văd și simt că putem trăi într-o dulce iubire, o mare prietenie, o superioară înțelegere a rostului nostru pe lume, de aceea nu avem nevoie de niciun fel de teatru între noi. Știu că în fiecare zi îți pot zâmbi și te pot mângâia, știu că am destul umor pentru a-mi ajunge o viață, mai știu că am darul de „a cultiva micile bucurii“, de a buluci poezia în viața celui cu care mă-nvârt, știu bine că am o superioară înțelegere pentru ceea ce iubesc mult. Sunt atâtea minuni care se vor naște spontan între noi, din acea predispoziție poetică în care respirăm! Știu că ai toate datele pentru a te bucura de o poveste aparte și eu în niciun caz nu-ți voi înnegri zilele. Pot depăși orice malformație socială, zilnică, dacă tu îți păstrezi surâsul, încrederea în mine, dacă ești solidară cu mine. Zic și solidară pentru că, vezi bine, sunt „problematic“, nesupus, riscând uneori disprețul (minunat) al unor oficiali, al tuturor slugilor și impostorilor. Te iubesc, dar n-aș sacrifica niciodată demnitatea mea în cazul în care iubirea mi-ar cere așa ceva. Doresc să ne păstrăm amândoi demnitatea, în orice condiții, și să rămânem senini întotdeauna în convingerile noastre cele mai curate.
Vezi, sunt ani de propagandă, și eu țin să rămân numai în cultură. Propaganda ține de demagogie cel mai des. N-am nevoie de așa ceva. Și pot crede ca Françoise Sagan că opiniile mele politice sunt mai ales instinctive. Există un bun-simț superior. El ține loc de convingeri politice. Pentru că nu merită să vorbești atunci când minciuna își pune pene la pălărie, iar orbirea este considerată elecție.
Îmi doresc să nu depindem de nimeni, să fim numai noi. N-aș vrea ca bucuriile noastre să depindă „de părinți“, de tot felul de astfel de lucruri. Vorbesc ca și cum ne-am face planuri. Și eu nu vreau să ne facem planuri. Cred că, de fapt, ne precizăm pozițiile. Pentru mine nu-i deloc simplu, totuși, să mă obișnuiesc să trăiesc mereu cu o femeie. Ador singurătatea, dar știu că o leg întotdeauna de scris. Îmi doresc să fiu singur pentru că în mod necesar nu-mi doresc altceva mai mult pe lume decât să scriu. Și nu e dorință, e greșit spus. A scrie ține de rostul meu elementar pe lume. Toate celelalte nu pot exista decât în funcție de aceasta. Nu e nimic de schimbat pentru că nu am ales eu scrisul, ci el pe mine. E un truism. Dar detest singurătatea atunci când nu scriu și când nu-s în cârdășie cu poemul, cu „pregătirea“ lui. Sunt o moară. Reiau mereu povestea cu scrisul. Lasă-mă să-mi fie și teamă de tine. Pentru că teama aceasta recunoaște minunăția ta, o certifică pur și simplu. De alte fete nu mi-a fost teamă. Pentru că ele nu-mi puteau deturna „sistemul singurătății“. Erau „muze“, doar, compagnoni care mă ajutau să nu mă sinucid uneori, prieteni, mai ales prieteni, turnuri în care nebuniile mele își căutau uneori verigile.
Este foarte important să ai încredere în mine. Nu-s o structură frivolă și cred că pot rezista oricăror alte tentații, ca să zic așa. Îmi dau seama că merită să trăiesc o mare iubire cu tine, că ești o minune. Și acest sentiment poate fi suficient pentru ca tu să fii singura femeie care să mă „intereseze“. Probabil că nu-mi voi putea uita iubirile, prietenele dinainte. Sunt un nostalgic. Se vede și din ceea ce scriu. Și-s tot mai preocupat să-mi reprim nostalgia din poem. E foarte important să nu melancolizez în plan sintagmatic. Chiar sintaxa poemelor mele pune în evidență o anumită structură feminină a sensibilității mele. Mă gândesc ore în șir la ce mai am de făcut în text.
Voi fi mereu curios ce se-ntâmplă cu Tudorița, cu Maria, cu Paia! Aș vrea să le știu bine. Nu-mi dau seama de ce, dar am stat mult cu ele, mă simt, așa, răspunzător într-un fel de viețile lor. Cred că din bunătate. Eu nu pot pune pietre pe nimic din ceea ce am trăit uneori frumos. Dar ție nu trebuie să-ți fie teamă, Irina! Lasă-mi libertatea de a nu-mi exila zilele frumoase pe care le-am trăit! Venim mereu de undeva. Și dacă tu (sper) mă iubești mult acum, frumusețea mea se datorează și acestor fete. Așa cum, cred eu, tu ești frumoasă și prin bărbații pe care i-ai cunoscut. Renunțând la ei și alegându-mă pe mine, îi elogiezi de fapt. E un paradox, probabil, dar orice devenire se mișcă între paradoxuri. Nu vezi? Toate datele erau împotriva posibilității unei iubiri așa de fără întoarcere între Irina Crețu și Aurel D., și totuși, noi trăim zorii unei mari iubiri. Suntem amândoi plini de bunătăți, aproape semănăm cu niște copaci încărcați de roade. Cum să nu ai poftă să devastezi asemenea copaci, cum să-ți cauți de drum!? Gata! Drumul se oprește. Desfrâu cu fragi. Desfrâu cu dulcețuri! Desfrâu pe săruto-dronul inventat de nevoia-ne de tandrețe și căldură. Uneori mi-e așa de bine cu tine, încât am sentimentul c-o să ne transformăm cu adevărat în niște pisici de rasă! M-aș tot uita la tine! Tare dulce-mi ești! Cred că atunci când ești îmbrăcată doar cu cerceii, dacă ai fi mai neastâmpărată, n-am mai sfârși în a ne iubi. Va ține?! Îmi doresc să fiu tânăr cu tine și așa, pentru că sufletește nu am cum să mă ofilesc niciodată. Ochii mei își vor păstra strălucirea întotdeauna când ai să umbli prin fața mea. Sigur, în ochii mei e și o stivă de nori, amărăciunea aceea care mă face atât de ostentativ și depresiv în multe texte, însă eu cred că e un lucru pentru care trebuie să-i mulțumesc lui Dumnezeu. De multe ori Dumnezeu se arată un om de treabă. Probabil că și există. Când eram mai puști, mereu nu mă-nțelegeam cu imaginea lui. Acum nu-s mai trufaș, nici mai înțelept, dar himerele mi se par mai importante și mai frumoase decât realitatea. M-a uimit întotdeauna forța cu care ghioceii ies prin frunze. Par și simplu străpung frunzele mari, lipite și uscate, și ies la lumină cu un tupeu al purității care m-a zăpăcit întotdeauna. Tu aproape toate primăverile m-am dus departe „la ghiocei“, numai pentru a contempla asemenea izbucniri ale purității. De fapt, câmpurile cu ghiocei sunt o imagine după care plâng și acum pentru că n-o putem lua în moarte. Nu pot să nu cred în Dumnezeu când privesc ghiocei!! Și nu numai, e drept. În toate orele în care nu scriu și nu citesc mă bucur că te-am întâlnit! Asta-i, ce altceva pot să zic!?
Regret că n-am făcut și pușcărie. Sunt lucruri pe care aș fi vrut să le cunosc mai în profunzime. Sunt lucruri rele pe care un scriitor trebuie să le știe. Voi fi întotdeauna mândru de tine dacă-ți vei păstra, nu doar verbal, încrâncenarea pentru demnitate, caracter, curățenie. Pe murdărie nu se poate înălța nimic serios, nimic minunat. Eu știu bine, eu am văzut și am citit bine!
Știi ce-am mai făcut azi?! I-am spus noroiului că e prost. M-am dus și la gârlă și i-am spus și ei că noroiul e prost și nesuferit. Gâl-gâl! a zis, semn că nici ea nu-l suportă. Când e noroi (dar, oricum, la munte e mai puțin decât la țară), mă ascund în casă. Am ce face. Stau cu mine de vorbă. Prin cărți, prin muzică, prin poem. Aseară am scris. Niște texte „nepublicabile“. Dar îmi plac. Azi îmi plac. Am să-ți spun și ție unul. Așa, că e proaspăt; nu vezi, e un miros nebun de vopsele! Ieri am căutat prin carnetele maro toate zilele în care o văzusem pe Lili. Am ore în care sunt profund amărât la gândul că ea a murit cu adevărat. Zău, e inadmisibil să fi murit cu adevărat! O iubeam așa mult! Iubeam viața ei, eram liniștit s-o știu bine! Aș vrea atât de mult să nu-mi mai moară niciun om apropiat, să mor eu cu înaintea lor. Au murit prea mulți și de multe ori îmi dau seama că au murit cu adevărat, că nu-i mai găsesc pe nicăieri să stau și eu de vorbă cu ei, să vedem ce mai e cu noi! Mi s-a-ntâmplat să plâng singur de atâtea ori. Încuiam ușa și plângeam. Ca un vițel. N-ar trebui să-ți spun ăsta. Probabil că o fac fiindcă te simt de partea mea, aproape, foarte aproape. Nu-i așa că și ești!?
Fac pauză aici! Mă duc să-mi spăl părul. Nu știu de ce, e 1935 și n-au stins lumina. „O fi murit vreunul dintre ei!“ – cum zice mama, cu zeflemitoare mirare.
Mi-am dat și barba jos. Ca să nu te necăjesc cu țepii. Țin să fiu atent cu tine. Mereu.
Uneori ești hazoasă: visezi pe termen lung, ca să zic așa. De exemplu, te gândești cum vom fi noi bunici, și noi abia am trăit trei luni. Ce cumplită se dovedește nevoia de insulă la femei! Irina, tu n-ai cum să-mi displaci ca prezență. Apoi, năravurile tale sunt pe gustul meu. Și sunt atâtea alte nuanțe care, vedem bine, ne apropie și solidarizează. Trebuie să faci legătura cu tot ce-ți mai spun prin alte scrisori, întrucât nu pot relua toate „argumentele“ de fiecare dată. Sigur, uneori îți pot părea contradictoriu în unele nuanțări. Sunt și principii care „decad“. Știi ce bine spunea Iorga: „Numai boul nu-și schimbă ideile“. Ceea ce nu se poate schimba la mine este egalizarea sau coborârea pe o altă „treaptă“ a întâietății poemului. Mă bucur evident pentru că înțelegi aceasta și văd că ar fi și nefiresc să nu înțelegi. Pentru că oricum n-ar fi nimic de făcut.
Mărturisesc și repet că aș prefera să te gândești mai puțin la copii și mai mult la cărți, călătorii, joacă. Mama e în vârstă, nu știu cât va trăi și nu vreau să se ocupe de eventualii noștri copii. Apoi, ai tăi nu-i intră în discuție să ne crească, vezi bine, copiii din două motive: 1) pentru că n-ar accepta ei; 2) pentru că n-aș accepta eu. Și să nu ai impresia că e chiar atât de simplu să nu mai ai aproape nimic altceva de făcut ani în șir decât să te ocupi de spălatul, îmbrăcatul etc. unui copil. Înțeleg entuziasmul tău matern, firesc, dar mi-ar plăcea să nu-ți placă mai mult scutecele decât cărțile. Nu se poate compara bucuria libertății depline cu bucuria mai terestră (chiar dacă mai feminină) a creșterii copiilor. Nu trebuie să iei ceea ce-ți spun aici drept un soi de propagandă care vizează mai știu eu ce. Vorbim. Este firesc să vorbim despre aceste lucruri. Nu-ți cer să te schimbi, dar vreau să te gândești mai mult. N-aș vrea să preferi copiii din lene! Aș fi mult mai încântat să preferi cărțile. Am sentimentul că n-ai cum să devii țeapănă dacă citești mult, după cum doresc să nu fii o absolventă de filologie stass care să intre „în rând cu lumea“. N-am putea avea aceleași libertăți și eu nu cred că mi-aș scrie la aceeași cotă cărțile având copii prea repede. Ce mult mi-ar plăcea să-i semeni lui Simone de Beauvoir ca mentalitate!
Bătălie cu domnul Crețu?! Nu, nu am absolut nimic de împărțit cu dumnealui și voi refuza orice „bătălie“ (mascaradă, evident!) de acest fel. Tu crezi că timpul îi va face „să înțeleagă“ etc. Mie-mi este profund egal ce înțeleg ei din povestea noastră și nu mi se pare deloc important să conciliez ceva cu ei. În același timp, fii sigură, nu i-aș putea considera niciodată „dușmani“. Avem vieți paralele. Dacă tu vei veni într-adevăr cu mine, n-ai să mă vezi niciodată făcând eforturi să le fiu pe plac. Singurele relații, probabile, dintre noi vor fi pur intelectuale. Regret că ești fata lor, am mai spus-o. Pentru că, ăsta-i păcatul unei prea acute sensibilități, pe mine mă mâhnesc unele nuanțe în ce s-a-ntâmplat. De exemplu, cred că mă deranjează în mod deosebit (asta neînsemnând că-mi pierd orele gândindu-mă la așa ceva!) atitudinea lor într-o singură latură: sunt filologi, trăiesc pe seama atâtor poeți etc. (nu pot formula altfel), însă într-o anumită situație atitudinea lor față de un poet este a unor belferi, parcă. Neconcordanța aceasta dintre presupusa stimă pentru poeți și refuzul de a „sacrifica“ ceva pentru un poet nu are cum să nu mă uimească și mâhnească. O mentalitate bifurcată, inconsecventă. Cum să-mi placă așa ceva?! Reacția lor a fost prea violentă și prea lipsită de umor. Nu-s deloc ranchiunos, dar parcă la oamenii de calitate intelectuală sunt mai greu suportabile asemenea reacții. Nu-s un individ infatuat și poate că și de aceea m-a mâhnit tare mult violența reacției lor. E tare delicat și inoportun să-mi permit să am păreri (și-ncă dintre cele mai neortodoxe) despre cei care te-au crescut etc. Nu-ți cer iertare pentru aceasta. Pentru că ai tăi nu-s niște neajutorați mintali. Cum să nu fiu pretențios cu oamenii cu pretenții! Uneori parcă îmi pare rău pentru ce-am iscat în casa voastră. Dar nu am vrut. Am venit acolo cu sufletul curat, fără nicio intenție, cu sentimentul că nu dezonorez acea locuință cu prezența mea. Și, culmea, am dezonorat-o! Crezi că în această raportare poate fi bine în sufletul meu?! De aceea voi spune că nu trebuie să încerci să-i convingi de ceva, însă trebuie să le vorbești deschis, chiar dacă nu se liniștesc, chiar dacă vor continua să țipe. Nu trebuie să-ți fie teamă sau rușine că mă iubești. Cred că și în absența mea trebuie să fii cum ești când vorbești cu mine. Înțeleg șocul lor etc.; dar când nuanțez, totul începe să fie caricatural, exceptând marea bucurie a iubirii pe care o împărțim.
Și cu tandrețea! Ea nu ți-ar lipsi niciodată cu mine. Un om cu sensibilitatea mea anormală nu poate fi neatent, bădăran etc. Dacă te iau cu mine, nu te iau pentru a mă folosi de tine sau pentru a-ți întuneca ochii. Ce rost ar avea?! Te iau ca să știu cât de frumoasă poate fi bucuria și seninătatea unui om. O, o să avem și probleme, dar ele vor fi în exterior, vreau ca ele să nu altereze cu nimic ceea ce avem unul pentru altul și mai ales, poate, ambiția de a nu ne lăsa pradă nimicurilor trecătoare din exterior. Nu-mi pregătesc fericirea prin aceste scrisori. Încerc doar să cred cu adevărat că e minunat ce se-ntâmplă cu noi, ce poate să dăinuie cu noi.
Să nu-ți faci probleme: nu pot fi îmblânzit. Nici tu nu ai reuși să mă îmblânzești, dacă ai încerca. sunt lucruri în care n-am altă cale. Știu să fiu politicos, sociabil, dar nu pot fi preocupat de asta. Dacă te-ai lua după târg, ar trebui să ne explicăm oricui. Și ar mai trebui să fim și cuminți și „în rând cu lumea“. Adică, vai, cu toți boii ăștia care nu mai știu nici alfabetul, care n-au decât stomac. Omul! Să nu mai vorbim. Omul este altceva.
Cred și eu, ca Moustaki, că „le nôtre aurait pu être différent!“ Și n-am să obosesc să-ți spun că te iubesc, pentru că ai un chip care-mi va fi drag întotdeauna și atâtea gânduri cu care simt că mă înțelegi și aprobi, că aprobi ceea ce trăim.
O să ne și plouă, când vrei tu! De-ai știi tu cât de profund te înțeleg și apăr! Chiar dacă îți las libertatea și să pleci. Nu, nici măcar de dragul de a fi romantici nu te-aș putea omorî. Dar aș prefera să mori dacă ai să pleci mai târziu! Cred că ți-am mai spus ăsta.
N-aș vrea să mor! Ce te-ai face tu dacă aș muri după ce ai stat mai mulți ani cu mine?! Când mori, e mai bine să nu ai pe nimeni. Dar poți să nu ai pe nimeni?!
Pe actorul din „Blow-up“ îl chema David Hemmings.
Volumul pe care ți-l voi dedica ție?! Nu contează ce scriu criticii, că ei tot nu înțeleg mai nimic. A treia carte va fi, însă, prea bolnavă ca s-o pot dedica unui om. Și voi tipări numai cărți în care toate textele să-mi placă mie.
De Bellow am citit „Trăiește-ți clipa“ și „Darul lui Humboldt“. Mi-au plăcut mult. „Darul“ mi s-a părut o seducătoare radiografie a societății americane. Și Citrine acela!… Sună foarte bine și-i românește!
Doamne, ce ți-e cu voi femeile! În „Love Story“ (care a rămas mulți ani cel mai emoționant film pe care l-am văzut!) mi-a plăcut cum se jucau mai ales. Pentru că numai celor care se iubesc mult le place să se joace. Ceremoniile nu-mi spun nimic. Serios! De aceea nu rețin nici ceremonia căsătoriei din „Love Story“. Îmi amintesc doar că au erau mulți oameni, ceea ce am apreciat. Probabil că, fiind cu tine într-o biserică, la cununie (ce nesuferit sună acest cuvânt!), cu asistență, nu mi-aș prea emoționa. La mine, sărbătorile pică puțin altfel! Am o respingere organică pentru ritualuri. Pentru că au o anumită doză de contrafacere, pentru că sunt coercitive, pentru că vor să te supună, pentru că mimează jocul. Detest, cred, tot ceea ce este aranjat în favoarea, chipurile, bucuriei. Mi-amintesc ce ridicol a fost când am venit cu Radu și Maria lui la biserică, la cununia lor (oh!), și am stat o oră în cimitir pentru că părintele Spiridon întârzia. Mă gândeam: oare viața lor nu poate continua dacă nu vine părintele Spiridon, dacă nu stau părinții lor cu lumânările acelea stupide la dreapta și la stânga!?
N-am ce mă face, așa sunt eu! Nu zic că e foarte bine cum sunt eu, dar „nesupușenia“ mea este mai curată, mai aproape de frumusețe. Să nu te superi că acele potențiale ceremonii s-ar putea să nu mă emoționeze deloc. Pentru că nu pot avea sentimentul că ele ne-ar lega mai mult! Eu aș prefera să nu facem niciodată nuntă, dar să fim ca acum, să simțim ca acum!
Probabil că m-am născut pentru a nu fi în rând cu lumea.
Închei aici. Mi-e somn! E târziu!
Te sărut cu toată dragostea, mult!
Motanul tău eretic
Aurel
P.S. – În „Cronica“ din 20 noiembrie am un grupaj de poezii!
Aurel
P.S. – A se citi acolo:
1) „mansardele din coreeea!“
2) „Sintagmele în care vine noaptea.“
3) „de ce nu-l împușcă odată.“
Schimbări ale redacției?!
