Borșa, 22 noiembrie ’87
Dulce Irina,
Am făcut liniște, în sfârșit. E duminică, e aproape 17 și e nins ca-n povești afară. Toată noaptea a nins. Și, iată, acum nu se mai poate spune nimic despre frunze. Ieri, pur și simplu, n-am putut să-ți scriu, deși dorisem tare mult să-ți vorbesc de ziua mea. Am avut cinci ore și mai întâi m-a bulversat un pachet de la poștă. O fată de pe la Roman, care-mi scrie și care m-a și văzut cândva, mi-a trimis un pachet de ciocolată și bomboane de ciocolată. E drept, îmi plac dulciurile, dar de ce să-mi trimită ea, de ziua mea, un pachet cu o stivă de ciocolăți?! M-a surprins atât de mult gestul ei, până la a nu-l înțelege. După-amiază m-am învârtit prin casă, deloc emoționat de ziua mea și n-am făcut decât lucruri neînsemnate. Voiam să-ți scriu, firește. Și m-am întâlnit cu Radu și Maria lui, veniți pe neașteptate. Mi-au adus o păpușă și nu știu ce vor să anticipeze prin aceasta!? Toată seara am stat ensemble, cu muzică, vin, dulciuri (deh!) și friptură. Ca niște belferi. Și ne-am amuzat. Filmul acela făcut după piesa lui Roscin, „Valentin și Valentina“, m-a amuzat peste măsură pentru că semăna deseori cu povestea noastră și cu discuțiile din casă la tine. Probabil că l-ai văzut și tu și te-ai amuzat la fel de mult. Credeam că după film o să am liniște, dar n-a fost așa. De la Piatra Neamț, absolut neașteptate, au venit o fostă elevă de-a mea și cu o prietenă a ei – care se tot uită la mine de câțiva ani, deși nu ne poate lega nimic – pentru a-mi spune „La mulți ani!“ Ei, după acel pachet de la Mihaela Șerban, venirea celor două fete m-a contrariat și mai și. Ningea fabulos și veniseră numai pentru a-mi spune „La mulți ani“, cu garoafe, discuri și șampanie. Niște zăpăcite. Mi-amintesc că au mai venit acum vreo doi ani, tot așa, dar nu după ora 22. Așa că astă-noapte nu am dormit, stând de muzică și palavre cu ele, până în zori, când aveau o mașină să plece – pe care, de fapt, au pierdut-o. Pe unii, se vede, ziua mea de naștere îi agită peste măsură. Exceptându-l pe Radu, prietenii apropiați n-au venit să-mi spună „La mulți ani”, ba chiar nici fratele meu n-a mai ajuns, deși se anunțase. Sunt încă treaz la ora la care-ți scriu, dar nu știu cât voi mai rezista. Bine, cel puțin, că nu am ore mâine. La prânz a venit și Paia ca să-mi dăruiască niște cărți și pentru a-mi spune „La mulți ani”. A fost din nou un copil tare dulce și te-am invocat amândoi cu dor. A plecat după ce i-am mai pus o dată „Let it be“. Mare diavoliță mai e și ea!
Deci, iată, de aceea îți scriu abia acum. Îmi pare rău că toate s-au întâmplat în felul acesta și ieri n-am putut să-ți scriu, deși dorisem foarte mult să-ți vorbesc. M-au mirat și gesturile fetelor. Și Radu. De ce să-mi facă daruri?! Înțeleg, să le fac eu lor, dar ei n-ar trebui să se sinchisească de mine. Poate că spun prostii, dar pur și simplu așa gândesc. Așa e și cu iubirea pe care o port unora. E mare și curată. Mă simt bine că-i pot iubi mult. Nu trebuie să-mi răspundă la fel. Important mi se pare să-i iubesc eu, nu să fiu iubit. E drept, când constat că-s iubit, mă bucur mult dar sunt și mirat nu știu cum. Ce găsesc ei la mine ca să mă iubească?! Ce i-a apucat?!
M-am uitat și azi la pozele cu tine, ca și ieri. Îți duc dorul, iubirea ești tare dulce! Ți-am scris trei scrisori de când te-am văzut ultima dată. Aceasta e a patra. Cam puțin în două săptămâni. Dar așa s-au adunat lucrurile. Nici tu, de fapt, nu mi-ai scris mai multe, dar nu-ți scriu în funcție de cât îmi scrii tu. Am ore când vreau să-ți vorbesc, să mă gândesc la tine prin cuvânt. Și-ți scriu.
Sunt obosit din nou, după noaptea albă. Deși venirea iernii nu mă bucură niciodată, prezența omătului, acum, îmi face bine. Mă voi odihni mai multe zile. Vineri noaptea, după ce am terminat de tradus și după ce ți-am scris, mă simțeam cumplit de obosit. M-am întins în pat după miezul nopții și s-a întâmplat ceva tare ciudat: inima a început să-mi bată absolut neregulat și înspăimântător. Tremuram tot, în ritmul bătăilor acelora, și chiar canapeaua era zgâlțâită. Nu mi s-a mai întâmplat una ca asta și știu că e numai din cauza oboselii. Nu mă odihnesc niciodată ziua, iar noaptea o scurtez de câte ori pot. Am să fiu mai atent.
Îmi dau seama că-s foarte obosit și acum și numai pentru că mi se pare nedrept că nu ți-am scris ieri mă ambiționez să-ți scriu la ora aceasta. Scrisoarea va pleca oricum marți, pentru că mâine am de gând să nu ies nicăieri, exceptând o scurtă plimbare de… oxigenare.
Nu, nu i-am scris (încă) domnului profesor!
Și nu pot veni la Iași pe 26. Poate după 1 decembrie, dacă se mai aerisește cu autobuzele astea – care nu mai prea circulă. De la Borca pleacă unul singur, la 4 dimineața, și se întoarce unul singur (la 18, plecarea din Piatra Neamț). E penibil, îți închipui.
Acum am să închei aici. Mă dor ochii. Rău. Mi-e somn. Voi reveni!
Noapte bună! Te sărut cu dragoste!
Aurel
