Borca, 20 noiembrie 1987
Dulce minune,
O, nu tac! Îți vorbesc deseori, te invoc și probabil că le amărăsc într-un fel pe toate fetele care, într-un fel sau altul, își închipuie cerul cu mine. Tu ești un meteorit căzut pe neașteptate, o împielițare dumnezeiască în care dă raiul din coate atunci când iadul nu dă. Ți-am scris două scrisori după venirea de la București și sper că între timp ele au ajuns la tine. Să nu te sperii niciodată! Îți voi scrie mereu, de peste tot, chiar dacă nu întotdeauna „la timp“. Tu să crezi că voi veni, că vorbele mele nu te pot uita. Acum nu am aici decât lumina unei lumânări. Probabil că, inhibat de prezența ei, nu-ți voi putea scrie prea mult, urmând ca mâine să-ți vorbesc din nou. Pentru că mâine e și ziua mea, cumpănă între zodii, trecere deseori neemoționantă de la un an la altul. Cu ani în urmă, când era ziua mea, eram trist! Acum nu mai pot fi trist. Știi, eu n-aș mai vrea niciodată să fiu copil. Simone de Beauvoir are dreptate când spune că 35 de ani este o vârstă minunată, că la această vârstă ești „format“ și „encore jeune“. Eu voi avea mâine 32. Deci, ne „despart“ 12 ani. Ce-ți trebuie ție, minune dulce?! Eu nu pot îmbătrâni, cel mult pot muri, dar ce-ți trebuie ție un nebun?! Te-ntreb ca și cum m-aș mira, deschis, ca și cum eu aș fi altul.
Vei constata, în timp, că fac foarte puține lucruri ca să te „cuceresc“, însă te voi iubi mereu foarte mult, dând o dimensiune profund spirituală legăturii noastre. Detest tot ceea ce este aranjat, premeditat, în relațiile dintre doi oameni care se iubesc. Nu fac nimic pentru a-ți plăcea mai mult, eu netrăind în general ca să plac. Asta nu înseamnă că voi face vreodată ceva ca să-ți plac mai puțin. Nu pot miza decât pe ceea ce ai deja profund și ales în sufletul tău, pe spiritul tău. Rămân mereu tare multe de spus. Nu trebuie să ne punem „de acord“, ci să ne privim adânc în ochi. Vom vedea totul. Eu așa cred. Nu ne poate conveni totul, dar sunt multe lucruri importante care par a ne lega tare serios. Le vom înmulți, sper.
Acum, aici, ninge. Am ieșit afară. E foarte neagră această noapte. Am aprins un chibrit. Ca să văd fulgii. Veneau spre pământ. Leneși, tare leneși. Știam că a început să ningă pentru că e prea liniște. De aceea am și ieșit afară.
Am citit dintr-o carte a lui Roger Caillois. Pentru că m-am apucat să traduc un interviu cu el. Dar îmi iau prea mult timp traducerile, adică transcrierea lor. Aș prefera să scriu poezii, nu să traduc. Poate că am să renunț la aceste ore de traduceri, poate că am să mă mulțumesc să citesc doar. Uneori nu știu de ce mă apuc de atâtea, de ce vreau să fac atâtea.
Luca mi-a spus deseori că nu merită să-mi pierd vremea traducând pentru cei incapabili să citească singuri mai știu eu ce texte. Luca are dreptate în acest caz. N-am nici eu niciun chef să culturalizez populația (n-am zis rău, pentru că realmente poporul meu riscă să devină o populație în aceste vremuri), dar cred că traduc dintr-un impuls firesc de a mă perfecționa în franceză. Mereu am învățat singur. N-a stat nimeni în preajma mea să-mi pronunțe, să-mi explice, să-mi arate cum pot ajunge mai curând la performanță. Lup singuratic, devenirea mea a implicat o muncă imensă. Nu din ambiție, ci dintr-o curiozitate organică, dintr-o nevoie de a ști anormală. Nu, nu există plăcere mai mare decât „cetitul cărților“. De așa ceva nu te poți plictisi.
Sunt obosit. În ultimul timp scriu și citesc prea mult. Și dorm în grabă. E o boală pe care o resimt în ochi în special. Și albul zăpezii mă va obosi.
Tu ți-ai făcut părul „permanent“, zici. Nu știu dacă o să-mi placă foarte mult, mie neplăcându-mi în general părul creț. Dar poate că la tine să fie altfel. În anii din urmă, constatam la unele din elevele mele de-a X-a că se coafează astfel. Brusc, din cauza acestei coafuri, chipul lor se maturiza, se aplatiza și tot acel farmec adolescentin era dezbinat. Mai ales maturizarea chipului era pusă în evidență de „permanent“. Probabil că și din contemplarea (dacă nu e prea mult spus) chipurilor fostelor mele eleve „permanentizate“ vine refuzul acestei coafuri. Lasă-mă să am și eu opinii în care nu folosesc demachiant! Îmi placi oricum, știu bine, dar te prefer sălbatică, nu clasicizată de șabloanele unei anumite pieptănături.
Maria e singura fată care nu știe cum să se pieptene, se pare. Părul ei șaten, lung, de o bogăție care atrage atenția, nu și-a găsit, am observat, coaforul. A trecut azi pe aici. Bolnavă. Se va interna într-un spital. Picioarele i se umflă și o dor. Au apărut și mici pete vinete. Aș vrea așa de mult să n-o mai doară nimic și să nu fie ceva grav. După ce a plecat, am constatat că lăsase la oglindă un mic pachet înconjurat de un șnur pe care scria „La mulți ani“ din loc în loc. Un bibelou nereușit cu un cal însoțit de o pădure întunecată de la Fondul plastic. Prezența ei fusese un dar, de ce trebuia să se mai deranjeze și așa?! Probabil că mi-e și milă de ea, de cât îi este de rău, dar nu vreau să-mi fie milă. Mila e un sentiment ultim, respingător prin limitele pe care le propune. Este așa de rău să ții la un om și el să fie tânăr și să aibă dureri mari! Îmi iubesc foarte mult prietenii și mi-e rău când le este lor rău. Poate că Maria nu mi-a fost în acești ani doar un prieten, a fost mult mai mult, însă boala ei nu poate să-mi fie indiferentă deloc. Aș vrea atât de mult să se facă bine. Mi-e și rușine să fiu fericit, când un om ca ea amețește de dureri. Pentru mine, un prieten nu e o ocazie, un ajutor, o conjunctură, o trecătoare printre mofturi. Pentru mine, un prieten este o parte din tot ce pot investi curat într-o lume murdară și vulgarizată de principii găunoase.
Nu-ți scriu despre ea ca să te irit, ba chiar cred că ar fi o impietate să te irite un om trist și bolnav. Dar cred că îmi place să vorbesc frumos despre oamenii frumoși și buni pe care-i cunosc. Așa cum, de exemplu, îi vorbesc ei (nu Paiei) despre tine, despre ce minune ești. Femeile au deseori nu știu ce de împărțit, dar prietenia unui bărbat există pe deasupra oricăror inoportunități. Nu-mi închipui că vă împac elogiindu-vă, ci pur și simplu nu recunosc că ați avea ceva una cu cealaltă. Te vei întreba, poate, ce m-a apucat duioșia acum?! Nu știu, dar nu pot să nu fiu înduioșat de suferința unui om, în general. Și, cu atât mai mult, când e vorba de un om apropiat.
Nu pot închide niciodată ușa în ochii unui om care mă privește senin. O ușă închisă în niște ochi senini e o crimă pe care un poet nu o poate admite. Ce-ar mai rămâne dacă am închide și claritatea unor ochi triști?!
Să te obișnuiești cu gândul că amărăciunile mele se oglindesc uneori în ochii altora și că sunt incapabil să nu mă emoționez când alții sunt triști. Sunt un individ „nervos“, dar bunătatea mea este uneori de-a dreptul enervantă în amplitudine. Probabil că alături de prostie, zgârcenia și absența bunătății mă scot cel mai mult din sărite! Numai zgârcenia, însă, îmi produce greață.
Să nu mai citești cărți de H. Fallet (!), chiar dacă te plimbă prin Paris. Un scriitor slab nu poate spune nimic despre fascinația Parisului. Se va opri la dulcegărie și melodramă, devitalizând spiritul unui asemenea oraș. Și probabil că Parisul nici nu este un oraș, ci o operă de artă. Altfel nu pot numi dorul meu perpetuu de Paris!
Dulce Irina, nici să nu-mi mai spui că mamanul tău nu te mai lasă să asculți muzică de când a mai apărut un decret! Parc-ai vrea cu orice preț s-o faci penibilă în ochii mei. Ar mai lipsi să te-ntreb: cum de te mai lasă să respiri?! Voi repeta că nu am niciun drept să-mi dau cu presupusul în marginea gesturilor alor tăi – ei fiindu-ți părinți și, prin forța și demnitatea acestei evidențe, trebuind să nu permiți discreditarea lor în niciun fel, asta neînsemnând tabuizarea unor posibile „imposturi“ de care pot fi capabili – și că mi-e rușine de mine întotdeauna când îmi permit să spun câte ceva despre ei, să mă mir de ceea ce fac. Vreau, deci, să mă înțelegi perfect și să nu-ți par jignitor. Am mereu tendința de a-i gândi pe cei din jur nu ca pe rude, cunoștințe etc., ci ca pe oameni, oameni pur și simplu. Când identitatea lor ne este familiară, trebuie să fim „mai atenți“ cum vorbim, dar fără a pica în gratuități. Eu detest politețea care ascunde minciună. Numai politețea spirituală certifică o civilitate. Sunt ușor tautologie în această afirmație, dar sunt și tautologii care nu înjosesc cu nimic.
Pragmatismul sistematic al unora este la fel de antipatic ca și programatismul. Bine, să nu asculți muzică! Dar când o s-asculți?! Pe lumea cealaltă?! Facem economii pentru a salva impostura și incapacitatea altora?! N-au decât să taie mâine lumina, dar dacă azi vrei muzică și ea se poate, atunci lasă muzica!
Da, noi doi n-o să facem economie la nimic! Cred că, de fapt, îmi repugnă ideea de economie (o, noi, fiii risipitori prin naștere!). În orice caz, este inadmisibil să facem economie de suflet! Rilke spunea atât de adevărat despre poeți: „Noi tot ce avem împrăștiem“. Ce frumos! Cât de omenesc! Dacă tu iubești cu înverșunare un poet, dacă alegi și să suferi de dragul lui, este sigur că ești un om deosebit. Pentru că un poet nu e doar un bărbat, e mai ales cu totul altceva. Sigur, sunt și fete „triste“, „ataraxice“, penibile deci. Ca să aibă și poeții faliții lor…
O, n-ar fi deloc indicat – indiferent în ce parte e Muntele Athos – să faci copii acum! Eu o să mă obișnuiesc foarte greu, totuși, cu un astfel de miracol! Poate pentru că am atâtea de scris, atâtea cărți în minte! Și cum să se acomodeze aceasta cu ideea de scâncete nocturne și scutece!? O, prefer să nu mă gândesc la așa ceva. Am trăit ani în șir cu sentimentul că un copil poate fi (în special dacă e bleg) doar o problemă de recensământ, în timp ce o carte este întotdeauna o problemă de cultură. Sunt lucruri în marginea cărora se pot spune multe. Nu vreau să te descumpănesc, cred că vorbesc doar. Reacționează întotdeauna! Câte alte incomodități nu-ți voi mai oferi, probabil! Ai să reziști? Sunt mai multe darurile mele decât întortocherile mele?! Și ce iubești tu mai mult la Aiureul tău?!
Paia? Ieri era mofluză și am întrebat-o ce are. A repetat că nu are nimic, m-a privit în ochi și avea în față un caiet cu logaritmi. Mi-a arătat și portretul lui Sarah Bernhardt, făcut de ea cu creionul pe bancă. Am s-o rog să facă și portretul lui Novalis.
Am să-ți pun acest plic dimineață. Și o să-ți scriu și mâine, în ziua mea!
Noapte bună! Te sărut cu dragoste, chiar și pe noua coafură!
Al tău,
Aurel
