16 noiembrie 1987
– în munți –
Minunea mea,
Acum două nopți te-am visat. Ne dusesem la un fel de petrecere, undeva lângă zidul unei cetăți. În jur, un fel de tranșee pline cu apă, o apă limpede în albăstrimea ei. Iarba era până la genunchi și era verde, un verde închis, profund, nefiresc. Oameni mulți. Imateriali. Pentru că nu ne inoportunau. Unul singur s-a așezat în preajma noastră. Era cărunt, purta pantaloni de tweed, o vestă, totul oliv și cu un fel de picățele negre. Vorbea politicos cu noi. Numai ochii îi erau ostili. Știam că e tatăl tău, dar nu-i semăna. Avea și mustață, așa, cum avea într-o fotografie Ryan O’Neal. Și un drum era pe acolo. Și apoi lumea a început să danseze. Și eram într-un interior acolo și noi. Și am dansat un minut, firesc, deși eu nu dansez. Și am plecat pe drumul acela, singuri, exact în sensul invers în care treceau mulți, foarte mulți oameni. Nu erau triști. Erau mulți. Parcă se duceau la iarbă verde. Era o degustare naturistă. Tu erai într-o rochie lungă, albă, brodată parcă, transparentă. Și erai tot foarte frumoasă.
Mi-am trecut ultimele zile traducând, citind. Mă cam dor ochii. Sunt prea zăpăcit. Pur și simplu nu mă gândesc la mai nimic altceva, toată ziua, decât la cărți și scris. Citesc mereu, cu scurte pauze. Scriu. Și iar citesc. Altă preocupare nu am. Exagerez, cred. Dar nu mă pot abține să trăiesc mai ponderat în acest sens. Dacă voi orbi, să nu mă lași să mai trăiesc.
Am citit (și tradus) un amplu interviu cu Sartre din „Le Nouvel Observateur“. Îți citez câteva pasaje, vizând legătura lui cu Simone de Beauvoir, la început: „Un jour on m’a vu assis (le père – n.m.) à côté d’elle dans l’herbe. Nous n’étions pas très près l’un de l’autre, je crois, mais en fin le père et la mère sont arrivés, très scandalisés. (e vorba de părinții ei). J’ai assuré de mes sentiments respectueux mais ça n’a pas été très bien vu“[1]. Și: „…quand j’ai rencontré Simone de Beauvoir, j’ai eu l’impression d’avoir les rapports les meilleurs que je puisse avoir quelqu’un. Les rapports les plus complets. Je ne parle pas de la vie sexuelle et de la vie intime, je parle aussi bien de la conversation ou d’une discussion à propos d’une décision importante de la vie. Ces rapports complets engageaient donc l’égalité profonde dans les relations. Nous étions l’un pour l’autre des égaux. Nous ne pouvions pas concevoir autre chose. J’avais trouvé une femme qui était égale à ce que j’étais comme homme…“[2]
Ție, de ce și de cine-ți amintesc aceste cuvinte?!
Tăiam lemne. Și am avut sentimentul că e foarte important să învăț mai repede engleza. Nu știu când le voi face pe toate. Dar vreau să le fac. Știu că o să crăp și că trăiesc absolut agitat, mereu, că aproape e nefiresc să trăiești atât de agitat, împărțit în asemenea hal de lecturi, de a ști, de scris. Dar, repet, nu pot altfel. Și nu am nici timp să mă gândesc dacă merită să trăiesc altfel. E foarte important să-mi scriu cărțile, aceasta în primul rând. Dar nu pot să citesc mai puțin, nu pot renunța la nici o carte care dă peste mine. Atât de prins de astfel de lucruri, emoționat peste măsură de prezența ta în zilele mele, continuă să mi se pară inacceptabilă ostilitatea alor tăi. Nu pot s-o înțeleg, nici chiar dacă fac concesii. Probabil că orice nedreptate mă scandalizează și cu atât mai mult cele atât de gratuite.
Citesc cuvintele lui Jean Rostand înscrise pe un desen de Pierre-Yves Trémois: „Mystérieuse splendeur des choses vitales / Beauté inimitable, inintelligible, impassidable… Aimer, c’est ne pas pouvoir posséder!“[3]
Am privit epistola mototolită de mama ta. O găsesc superbă așa. E un afront invers. Ar face figură aparte într-un muzeu al refulărilor materne. Dacă sunt rău, să-mi spui! Pentru că de fapt nu sunt rău, ci detașat, uimit, neînduplecat, iubindu-te fără măsură.
De aceea totul mi se pare posibil. De aceea nu folosesc foarfecele pentru a decupa doar ceea ce e frumos într-o viață. Poate că nici nu vom ști niciodată ce e o viață. Poate că doar participăm la o mare bălăceală. Când eram puști, scăldându-mă, aveam deseori sentimentul că ne tragem din pești, că altfel nu se poate explica nefireasca plăcere de a sta în apă. Apoi, mi-am dat seama,suntem niște pești cu icrele în acte. Era stupid. Toți vor să prindă ceva. Sunt atât de puțini cei care-și fac planuri mai puține și trăiesc mai mult!
A propos: ai votat?! Mă uitam la bieții români! Ce vocație la ei! Istorică. Să-și dea votul. Îmbrăcați cu haine bune, trecând pe drum „spre secția de votare“. Mitografia votangiului. Cine s-o scrie? Nici nu merită.
Am pus muzică și de dragul tău. Îmi închipui că ești aici, că ești pe aici pe undeva, că nu poți fi altundeva. „Mai are doi ani până va termina facultatea. N-o să reziste atât, oricât te-ar iubi.“ Așa mi-am spus. Pe urmă m-am gândit la Maiakovski și la păcatul că-n această țară nu sunt pistoale de vânzare. Sunt aberații pe care mi le permit. Am privit cercei tăi din nou. I-am luat în palme. Erau fierbinți. Am pus un disc cu „Iris“. „Frumusețea ta“. Ca să nu mă dau cu capul de pereți. Pe urmă mi-a trecut. Cercei dormeau tăcuți între scoici. Dacă nu pot dormi noaptea, am să-i scot de acolo și am să-i pun în sertar. Nu-i închid, dar poate că altfel nu pot dormi. Îmi dau seama mereu că nu am cu cine vorbi. Paia pare singura poveste vorbitoare de pe aici. Pentru că vorbele ei au entuziasm, pentru că atunci când îmi spune că „must“ înseamnă nu știu ce în germană și că realmente te iubește mă înduioșează. Dar, deși cred că ar vrea să stea mai des de palavre cu mine, nu poate veni prea… des, iar la școală asemenea discuții nu trebuie exagerate ca durată. Deci, tu, ca în toate săptămânile ultimelor luni, rămâi cam tot ce aștept. Recitesc ce-mi scrii. Asigurările că n-ai să pleci, că ești profund fericită că te iubesc atât de mult, că mă iubești la rându-ți. Pagina a VIII-a din scrisoarea mototolită duce la extrem asigurările că n-ai să pleci, că e mai mult decât tot ce-ai visat povestea cu mine. Dacă există Dumnezeu, n-ar trebui să te ierte niciodată în cazul în care ai să uiți tot ce spui și scrii acum. Nu te supăra! Sunt singur, sunt obosit și mi-ai zăpăcit mințile și simțurile. Gândul că totuși ai putea să pleci, asta-i, mă bulversează deseori. Probabil că nu de tine mi-e teamă, ci de ceea ce ar putea degrada ai tăi sâcâindu-te mereu. Dacă i-aș putea considera măcar o clipă dușmani, mi-ar fi foarte simplu: i-aș provoca la duel. Așa însă, sunt pur și simplu la cheremul unei inadecvări pe care nu-mi pot permite s-o suprim. Am un suflet atât de curat cel mai des, încât atitudinea lor mă doare sincer. Ce păcat că ești fata lor! Nu pot avea alt sentiment. Pur și simplu îmi pare rău că ești fata lor. Nu mi-a trecut prin gând, înainte, că mă pot disprețui în halul acesta. Aproape aș zice: ascultă-i pe ei, ce nevoie ai tu de un blestemat! Pentru ca imediat să simt că ochii mi se umplu de plâns. Sigur, nu plâng, dar nu e ordine în sufletul meu. Trebuie să te văd „pe ascuns“ și eu nu fac nimic pe ascuns de când mă știu. N-are cum să fie bine în sufletul meu. Numai tu, tu singură, dincolo de tot ce te mai leagă de alții, mă bucuri și fericești. Imaginea ta îmi umple sufletul de mulțumire, de încântare. Nu știu ce să mai spun. Îmi dau seama că nu se poate vorbi cu ai tăi decât deschis, oricâte crize ar face. Nu se poate trăim în anii ce vin ferindu-ne de ei. E jignitor, e inadmisibil!
Serios: eu prefer să mă cert cu un om, decât să mă prefac! N-am niciun chef să-mi plesnească inima de „politețuri“. Sau, repet, nu știu ce să mai spun.
Papa-ul ar trebui să-mi scrie. Sigur, ar face o gafă cumplită (scriindu-mi întâi), dar ar fi atât de bine. Îți promit totuși că, dacă-i voi scrie, voi fi absolut politicos și nu voi intra în niciun detaliu! Adrian e de părere că voi face o gafă dacă-i voi scrie. Probabil. Dar o fac din sinceritate. Gafele nu se fac altfel. Și Adrian vrea să fie prieten cu toată lumea, de la milițian la savant. Ei bine, eu nu vreau să fiu prieten cu toată lumea.
Cred că, de fapt, mă deranjează în primul rând că nu te lasă în pace pe tine. Nu știu, dar mi-e foarte greu să suport ca vreun om să te deranjeze. Țin așa mult la tine! Și-mi spun că merită să țin. O să știu altcândva dacă mă înșel. Scriindu-ți, iată, constat că nu mai sunt așa obosit. Mă reconfortezi, ca să zic așa. Efectul tău profund benefic asupra mea este o dată-n plus pus în evidență.
Mă întreb dacă merit să fiu fericit!? Am avut sentimentul că e „nedemn“ să fiu și eu fericit, că nu trebuie să mă „zbat“ să fiu cu tine, că dacă e să fim vom fi! Știu, însă, că ești cel mai frumos om pe care l-am întâlnit și singura femeie cu care aș putea să trăiesc o armonie desăvârșită, o înțelegere aparte. Nu pot să cred că ai venit prea târziu în viața mea. Poate că trebuia să trec prin tot ce am trecut ca să întâlnesc o fată ca tine pe Pământ.
Îți mai spun o poezie:
MÂINILE CARE VORBESC
– Stai cu mine ca și cum ai sta de vorbă cu o
clamă din părul tău auriu. Răbdătoare. Culegi
brândușe și le lași risipite prin casă, faci pe nebuna,
ești un deal pe care fumegă toamna. Două mâini
n-or să aibă mereu darul acestor cuvinte
două mâini zic iată aburesc pe trupul tău
ca într-o fereastră.
Te sărut cu dragoste, mereu!
Aurel
[1] „Într-o zi m-au văzut stând jos (tatăl – n.m.) lângă ea în iarbă. Nu eram foarte apropiați unul de celălalt, cred, dar până la urmă au sosit tatăl și mama, foarte scandalizați. Le-am asigurat de sentimentele mele respectuoase, dar asta n-a fost privită cu ochi prea buni.“
[2] „…când am întâlnit-o pe Simone de Beauvoir, am avut impresia că am cea mai bună relație pe care o pot avea cu cineva. Cea mai completă relație. Nu vorbesc despre viața sexuală și despre viața intimă, vorbesc deopotrivă despre conversație sau despre o discuție în legătură cu o decizie importantă din viață. Aceste raporturi complete implicau, așadar, o egalitate profundă în relații. Eram unul pentru celălalt egali. Nu puteam concepe altceva. Găsisem o femeie care era egală cu ceea ce eram eu ca bărbat…“
[3] „Misterioasă splendoare a lucrurilor vitale / Frumusețe inimitabilă, ininteligibilă, impassidabilă… / A iubi înseamnă a nu putea poseda!“
