Borca, 13 noiembrie 1987
Minunea mea dulce,
Era aici o muscă. Tot bonzăia și am dat-o afară. Voiam să-ți spun că j’ai mal à la tête. Mai întâi. Dar nu vreau să mai tac și azi, când e vineri și e o zi de toamnă târzie minunată. N-am avut ore. Am tradus un interviu cu René Char și m-am dus și m-am plimbat o vreme. Am observat culoarea uniformă a copacilor care au avut frunze verzi: un maroniu spălăcit, consistent însă, proiectat pe vălătuci de ceață care veneau după o culme. Asta era înainte de prânz. Am intrat pe la poștă și am găsit o scrisoare de la tine (pe cealaltă am găsit-o acasă, pe masă, miercuri seara când am venit!) și una de la N. Steinhardt, călugărul de la Rohia, eseistul seducător, compagnon-ul de pușcărie al lui Noica. Are peste 75 de ani. E ca și cum aș fi primit o scrisoare de la un locuitor din alt veac. Pe cea de la tine am citit-o întins pe pat, întrucât voiam să savurez în liniște imaginea ta, cuvintele tale. Așa de rău o să mă simt mereu când trebuie să te las singură pe acolo, încât o să mă îmbolnăvesc de tot! Persistența acelei „foame de timp cu tine“ îmi intersectează toate simțurile. Îmi ești atât de dragă, te găsesc în fiecare moment atât de îngerească, orele cu tine au un farmec atât de aparte, încât stau și mă-ntreb dacă nu sunt „un om norocos“ sau dacă nu cumva toată minunăția zilelor de acum cu tine este doar un preambul ce va confirma o nedreptate: aceea de a te duce în alte direcții, lăsându-mă middle of the road, încurcat, profund amărât, dar poate că nu și nefericit. Zic „nu și nefericit“ întrucât îmi asum inclusiv posibilitatea că ai putea să pleci. Relațiile tale cu ai tăi în ceea ce mă vizează, ostilitatea lor față de (cu) posibilitatea de a fi cu mine, ei bine, mi se par aproape insuportabile. Probabil că și tu înțelegi la fel de greu de ce pot fi ei chiar așa. Am încredere în tine, mai mult ca oricând, dar sunt atâtea lucruri frumoase care se degradează (fără voia noastră) prin „bunăvoința“ ostilității lor. M-am gândit că, totuși, tu, fiind fiica lor, suporți mai ușor ostilitatea-le, poți să le spui orice. În timp ce pentru mine e mai greu. Eu nu-mi pot permite să le spun orice și sunt convins că nu m-aș putea certa cu ei „de la tine“. Pur și simplu refuz orice dialog cu ei în care ar intra în discuție viața mea cu tine. Pur și simplu nu-i privește în sine. Îți spui că nu ai să pleci din poveste și numai eu știu cât de mult aș vrea să ții mereu la afirmațiile pe care le faci acum, însă mă întreb, dintr-un exces de bun-simț (probabil): voi rezista ostilității acestor soți care au o singură fiică și care mă încuie în vorbe atât de exclusivist-disprețuitoare? Pentru că, dulce Irina, știu perfect că vorbele lor la adresa mea / a noastră sunt mult mai urâte decât poți să-mi spui. E destul să știu că papa-ul tău poate lovi o femeie și că mama ta suferă că n-ai „vocația suferinței“ pentru a știi cât de minimalizant și vulgar chiar se adună în sintaxa lor cuvintele pe care ți le spun. Toate meritele pe care le au în creșterea și educarea ta par brusc nesemnate în momentul în care-ți oripilează libertatea de a alege, de a „greși“ chiar, poftim. Este o formă de tiranie și aceasta. Fata lor nu este o imbecilă, o debilă mintală pe care trebuie s-o duci de mână, s-o păzești, nu e o stricată, și tocmai de aceea atitudinea lor pare a fi mai mult decât nefirească; este pur și simplu caricaturală. Fac abstracție de noi, de ei, încerc să gândesc cu detașare la astfel de atitudini. În același timp, mărturisesc, mi se pare stupid să-mi irosesc secundele gândindu-mă la ostilitatea lor, în loc, iată, să-ți apropii Bucureștiul, drumul meu acolo, secvențele în care m-am gândit că ești și tu cu mine. Trebuie să-mi spui tot ce ți se-ntâmplă, cu cea mai profundă încredere, însă nu am cum să nu sufăr când epistolele îmi aduc vești despre neplăcerile cu ai tăi, în loc să conversăm în marginea unor lecturi, a unor gânduri în care ochii, mâinile, cuvintele, gesturile noastre nu țipă ci se adună într-o armonie seducătoare. Indiferent ce fac cu tine, simt acea armonie aproape mută, ca în tablourile foarte reușite, care se instaurează brusc. Semănăm cu un cer în care stelele nu se ceartă niciodată. Nu am nevoie de tine în orice clipă, n-am să exagerez și n-am să mint, știm amândoi că exaltările își mint propriile măruntaie, dar e grozav cu tine! Și nu neapărat când ești doar cu cerceii și vreau să te pap, ci și în acele drumuri prin oraș, în cum pășești și cum te uiți la un copac, în răsfățul cu care zăpăcești dulciurile într-o cofetărie atât de neverosimil de intimă, în cum întinzi mâna spre o cheie, în pudoarea cu care crezi că nu văd toată lumina trupului tău, în surâsul tău absolut bulversant atunci când te încăpățânezi o dată în plus să rămâi cu poetul. Te iubesc pe deasupra tuturor conjuncturilor, obiectelor, dogmelor și mărunțișurilor. Totul e firesc cu tine, absolut totul. E drept, amândoi suntem structuri „dedicatrice“, ca să zic așa, dar nu ne-am dărui unul celuilalt la niciun nivel dacă n-ar fi o vrajă a sensibilității noastre care ne cheamă în aceleași clipocit al bătăilor inimii. Mulți ani, dacă rămâi cu mine, au să fiu „paralizat“ de farmecul tău, „incomodat“ la modul superior, inhibat. Sunt atâtea lucruri triste care vin în viețile oamenilor, atâtea porcării! Știu perfect însă că tu ești singurul om pe care l-am cunoscut pe Pământ pe aici și cu care aș putea depăși altfel totul. Sau nu știu, probabil că sunt și alții, însă tu ai un farmec căruia nu-i voi rezista niciodată. Când te privesc, mă luminez pur și simplu. Sigur, meritul este și alor tăi, ei te-au făcut așa, dar numai Dumnezeu ți-a dat farmec, știu bine. Sunt încântat și de mentalitatea ta, sincer! Simt că te împotrivești alor tăi nu doar pentru că mă iubești, nu doar pentru că ai crescut mare, ci pentru că ai deschis bine ochii. Există și un sceptic în tine. E foarte bine. Sunt atât de puțini cei care pot fi crezuți pe cuvânt! Totul trebuie regândit. Numai așa o greșeală poate fi suportată. Asumându-ți-o. Ce calvar să greșești, însă, prin gândirea și sfaturile (!) altora! E ca și cum ți-ai fi vândut ființa, ca și cum ți-ai dezbina gândirea de dragul unor preconcepții. Vezi, eu mă simt mai apropiat de blestemaţi decât de fericiți: pentru că blestemații au trăit numai curat, chiar dacă uneori mai „rău“. Niciun muritor nu se raportează la „marii fericiți“, ci la marii blestemați. De la Iisus la… Virgil Mazilescu.
În trenul spre București, singur și mut, m-am gândit la tine și la Edgar Poe. Mi-am amintit catalepticii lui, obsesiile lui, cavourile acelea. Apoi imaginea ta, de o noblețe aparte, odihnitoare, integratoare. O boboacă dulce rătăcită printre mofturile unui oraș. În Gara de Nord nu erai și n-am vrut să mă uit la nimeni cu atenție. M-am dus acasă și am făcut un duș. Apoi am stat întins o oră și n-am mai „plâns“ că nu ai putut veni și tu. Pentru că un bărbat plâns nu poate ieși în oraș la ora 15, duminica. M-am dus la „Moromeții“, ca să nu zică ai tăi că n-ai fost la film! Mi-a plăcut. Ideea alb-negru, de salutat! Victor Rebengiuc – magistral, un actor de instinct, mai ales. Exagerată ideea cu copilul care tot vrea să se ducă la școală (mi s-a părut a fi partea „subțire” a filmului). Mitică Popescu (Cocoșilă) – memorabil. Poiana lui Iocan nu mi-o închipuiam altfel. Nilă, da! Salcâmul nu mi-a spus mai nimic. Era o teză.
Am ieșit apoi pe străzi și am umblat mult pe jos. Duminica nu-mi place să văd scriitori.
Am stat și luni și marți (până la 17). A umbla prin magazine după cumpărături a rămas pentru mine o stupiditate, o greață. Sigur, cum spuneai, n-am găsit mai nimic și probabil că mi-am cumpărat câte ceva ca să nu disprețuiesc de tot timpul în care am umblat prin acele clădiri cu vânzători. Nu m-am văzut cu mulți scriitori. O dimineață (marți) mi-am petrecut-o la Mircea Martin, care m-a invitat la el. Am vorbit și de tine. Îl știe și pe domnul Crețu. Dar te-a apreciat numai pe tine. Părea convins că eu n-am să mai întâlnesc o fată ca tine și că tu n-ai să trăiești cu nimeni altcineva ce ai putea trăi cu mine. Acest distins om de cultură s-a gândit că aș putea fi și eu un om mai fericit. Cu tine. Nimeni nu s-ar încumeta să scrie o istorie a supozițiilor.
Viața confirmă numai ceea ce știe ea. Îmi păstrez sentimentul că numai prezentul este real întotdeauna. Și că numai prezentul este trăit sau poate fi trăit. Și utopiile au prezent.
Luca mi-a mai dat o carte minunată a lui Kundera: „La vie est ailleurs“. Și mi-a făcut cadou o revistă. Acum e la Paia. Ca să se mai franțuzească și ea. Ieri, când m-am dus la școală, am căutat-o. Ce se mai bucura! Știi ce m-a întrebat mai întâi? „Ai văzut-o pe Irina? Când vine?“ Ochii ei îți numeau prezența cu o evidentă emoție. Te iubește mult, se vede imediat. Probabil e geloasă… pe mine!
Și iar mă uit la pozele cu tine. Ce frumoasă ești! Ai să fii toată viața o femeie tare frumoasă, plăcută, dorită. Nu vreau să-mi fac planuri cu tine. Te iubesc fără limite și știu ce-i cu mine. Sentimentul iubirii cu totul aparte pe care ți-o port e suficient pentru a ști că ar fi minunat să fii cu mine. Mă jignește atitudinea alor tăi, mă deranjează „concurența“ unui medicinist, mi-e ciudă pe tot ceea ce, într-un fel sau altul, te sechestrează în acel oraș, însă am conștiința „superiorității“ caracterului meu, a curățeniei mele sufletești, a spiritului meu. Mă întorc la cărți pentru a nu-mi aminti nimic din acele „fărădelegi“ care vor să mi te fure. Nu ești a mea, ești a sinelui tău. Cu mine cosmicizezi carnea, cu mine pui punct împotriva tuturor monstruozităților banalității, cu mine scapi de toate secăturile care fac orașul să miroasă urât. Sunt un „om revoltat“ și sunt incapabil să trișez. Nu se va demonetiza niciodată persistența cu care-ți voi spune cât te iubesc. Te voi „neglija“ uneori, totuși, atunci când voi fi prins de poem, când cuvintele nu mă vor asculta, când mă voi încrâncena să nu fiu „îmblânzit“ de fericire. Uneori aș vrea să-ți spun: „Irina, pleacă! Este incomodă viața cu un poet. Numai dacă rămâi mereu în spirit poți fi fericită cu un poet.“ Ca și cum aș vrea să văd o dată în plus că te încăpățânezi să fii cu mine, de partea mea. Nu ca să te „încerc“, mi-e străină orice atitudine de „testare“ a ființei pe care o iubesc; am încredere în buna-ei-credință, refuz ideea oricărei trișerii. Nu vreau să-ți fiu „pe plac“, vreau să fiu mereu așa cum sunt acum, cum m-ai cunoscut. Nu mă pot schimba de dragul nimănui. Nu vreau să mă aliniez în niciun fel. Dacă toate aceste „neînduplecări“ ți-s totuși dragi, tu chiar riști să trăiești un imperiu de bucurie, nebunie și tandrețe cu mine. Nu vreau să te gândești la viitor. Pentru că noi doi, cel mult, îl putem face. Viitorul nu există. Este doar un prezent care se deapănă în sine. Numai tandrețea mea mi-ar plăcea s-o poți vedea printr-un „Tunel al timpului“. Atât. Pentru că tandrețea aceasta aparte cu care te-aș învălui va rămâne mereu, mereu. Nu pot fi altfel cu femeia pe care o iubesc și, de fapt, atitudinea mea față de femeie în general este și a fost marcată de o tandrețe organică, firească.
Trebuie să citești neapărat o carte a lui José Cabanis. E una din cele mai frumoase cărți din câte am citit eu pe lume. Pentru că în cartea aceea se adunau aproape neverosimil melancoliile mele,
gândurile mele, o idee superioară de a gândi ce e cu viața asta, cu traversarea ei.
Aici am făcut pauză. M-am dus afară și am cărat lemne tăiate de cineva cu drujba (ce cuvânt!). Lemne de brad. Ca să putem face focul când ai să vii și tu.
Deci, vorbeam de o carte a lui Cabanis. „Hărțile timpului. Jocurile nopții. Bătălia de la Toulouse“. Simt eu că o să-ți placă mult. Cred că această carte în primul rând aș vrea s-o citești acum. Sau când vii la mine. Deci, nu știu cât timp de citit vom avea. Orice vacanță ni se va părea prea scurtă fiind împreună. Vorbesc de vacanță cu siguranța că vei veni. Nici nu știu cum aș suporta un Crăciun atât de așteptat fără tine. Pentru că am început să iubesc acea zi din cauza ta, cu tine. De obicei, sărbătorile mele picau în alte zile. Dar cu tine lucrurile nu câștigă doar în consistență, ci și în stabilitate. Nu cred că aceasta e o formă de a mă îmblânzi, ci de a regândi mai profund unele zile.
Să nu uit o „neatenție“ de-a ta: în două scrisori în care l-ai pomenit pe Borges, ai scris Borhes! Îndrăgostito! Știi, uneori când traduc și sunt în dificultate, mă gândesc că dacă ai fi cu mine m-ai face imediat să înțeleg ceea ce nu înțeleg, ceea ce scapă… francezei mele!
Orice-ar fi, trebuie să trăim sărbătorile de iarnă împreună! Așa simt. E o bucurie pe care n-avem voie s-o ratăm. Mă gândesc că n-ar fi rău, cât cu umor cât fără, să le spui alor tăi că trebuie să suporte (dacă de înțeles nu pot înțelege) Crăciunul fără tine, că vei pleca oricum la un Brașov și că nimic nu ți se pare mai firesc decât să întâmpini noul an cu mine. Nu te mai certa cu ei, dar spune-le franc că nu există nimic de conciliat și că dacă nu au încredere în tine vei sfârși prin a pleca oricum, neînțelegerea lor putând duce la degradarea relațiilor cu ei. Spune-le că-i iubești, ceea ce este real, dar că nu suporți să nu-ți recunoască independența de a alege, de a iubi ceva etc. Ce iubire poate fi aceea, – a lor –, oricât ar fi de trecută prin „grijă părintească“, din moment ce te tiranizează?!
Irina, nu e deloc, cum am mai vorbit, cel mai indicat să pleci acum de acasă, dar este de-a dreptul inadmisibil să nu fim în vacanță împreună. Aici. Ar fi cel mai comod și mai frumos. Au fost toamne în care am ratat (cum să zic altfel) mari iubiri! Aș vrea atât de mult ca toamna aceasta să facă excepție, să fie o bucurie de care să-mi amintesc mereu ca de un miracol. Un miracol pe care l-au pus la cale zeii și diavolii – de dragul nostru. E atât de scandalos, de rușinos și de orice că ei nu pot înțelege cât de mult ne iubim și cât de frumos e tot ceea ce simțim! Doamne, și-s profesori și au doctorate și vorbesc cu haz de ramolismentul altora!
Nu-s ranchiunos, dar am sentimentul că n-am să mă mai „împac“ niciodată cu ei pentru tot ceea ce vor să urâțească acum, pentru tot ceea ce jignesc în noi prin ostilitatea-le nejustificabilă.
Vezi, fac ce fac și iar mă-ntorc la ostilitatea lor. Nu-s nici eu sănătos. Dar mă îndurerează atât de mult atitudinea lor! Și mai ales mă jignește. Cum de pot, totuși, să-mi irosesc poezia gândindu-mă la atitudinea lor? De ce am atâta bun-simț uneori?!
Dacă n-ai să pleci, fii sigură că un vom fi altfel mai târziu! Dumitrescu are nostalgii regale, un suflet curat și o poftă instinctuală de joc și mai are Poemul care pune cer senin în zilele pe care le trăiește cu un om iubit. O să mai și suferim uneori, o să ne mai doară unele picioare sau altceva; ce haz ar avea o existență doar de puf!? Important este cum întâmpini totul, cum traversezi o amărăciune, cu cine o înfrângi. Sper să știi mereu să-mi stimulezi încăpățânarea, „nebunia“, poemul, să nu-mi ceri să fiu ca și ceilalți: de exemplu, să pun preț pe obiecte când eu pun preț doar pe cer, să mă închin în fața unor babe când eu vreau să mă închin doar în fața farmecului tău, să fiu corect cu activiștii când eu nu-s corect decât cu roua.
Uite, n-am avut timp, totuși, s-o omagiez pe doamna Gaman! O femeie tare simpatică! Sunt oameni pe care este suficient să-i privești o clipă pentru a le recunoaște noblețea. Nici nu știam ce să-i spun atunci și sper să nu-i fi întunecat vreun gând frumos. Transmite-i omagiile mele, gândul meu de bine! Nu, nu-i nimic ciudat în a nu-ți trezi iubita și a-i scrie scrisori înainte de a pleca din casă! E doar firesc și frumos și emoționant. Ar fi atâtea minuni pe care ni le-am putea dărui o viață! Vom trăi?! Uneori Dumnezeu ar trebui să aibă grijă de oameni ca noi, care gândesc atât de frumos și-s incapabili de mizerie.
Irina, nu trebuie să-ți faci iluzii în privința căsniciilor în general! Am observat și eu, mereu, ce se-ntâmplă. La tot felul de cupluri, la tot felul de oameni, la oameni de calitate chiar. După „criza erotică“, aproape toți trăiesc „alături“. Bărbații nu se mai bărbieresc la timp, femeile sunt cochete doar de ochii altor femei, mănâncă, se culcă, fac politică, se uită la stupizeniile T.V.-ului, se duc la serviciu, scălâmbăie realitatea, monotonizează totul și, cel mai grav, se desensibilizează cu totul aproape. Pierderea „inocenței“, „rușinea“ de a fi delicat, copilăros duc încet-încet la o existență șablonardă, stupidă. Apoi copiii. Crescuți cu ambiții mărunte, raportate la vecini, la scara pe care trăiesc, la colegii de serviciu. O depersonalizare în masă. Orice individ pragmatic repetă căsniciile clasice. Cei doi se suportă în orice condiții pentru că nu mai au sensibilitate în mod real. Un amant sau o amantă picantizează minciuna în care trăiesc. Nu-i vezi? Se duc la iarbă verde, papă mici și beau bere și se-ntorc acasă spunând bancuri sau mofluzi. Unii își ratează duminicile din câte un moft. Prejudecățile imbecilizează tare multe cupluri. Apoi, atâtea femei care vor să dovedească nu știu ce soților lor și atâția bărbați care cred cu aroganță că-s superiori femeii. Și uite așa, un bâlci care ține o viață.
O femeie care trăiește cu un poet nu poate duce o asemenea viață. Sigur, nu e comod. Poate fi și greu suportabilă, dacă poetul e bețiv. Dar un poet nu-și pierde delicatețea, demențele care nu înjosesc, uimirile, umorul. O femeie care știe să trăiască prin Poemul lui, e o femeie care nu moare niciodată. Vreau să spun: dacă el e amărât și vrea să fie singur uneori, ea nu este neglijată de fapt, ea nu poate fi frustrată. Rămâne Poemul, înțelegerea superioară a singurătății din care pleacă din nou Poemul. Am sentimentul că ești femeia care „egalizează“ deseori grația, inspirația, dragostea. Îți duc dorul mereu și chiar când sunt cu tine mi-e tot dor, ca și cum relația noastră are și o suprarealitate în care nu ne înghiontim, în care umblăm desculți prin rouă. Dacă și noi, cu atâta curățenie în simțuri, putem rata o asemenea iubire, înseamnă că viața este o imbecilitate și că Dumnezeu e un monstru. Mă gândesc la tine și tremur de emoție deseori. Aceasta e realitatea: emoția aceea, indescriptibilă, cosmică. Dacă simt așa ceva, înseamnă că nu mă înșel, înseamnă că noi chiar trebuie să îngenunchem unul în fața celuilalt. Nu din umilință. Ci pentru a ne odihni puțin în icoanele pe care ni le dăruim. Mă creștinizezi, Irina. N-am mai simțit cu altă femeie așa ceva. Mă „împotrivesc“ ție pentru că este tare grav, tare profund ceea ce se-ntâmplă în sufletul meu. De aceea îți spun uneori că prefer să mori decât să mă lași atât de amărât alegând „other voices“. Și nu pentru că aș gândi să mori în mod real, ci pentru că nedreptatea plecării tale ar fi peste măsura suportabilității. Sunt și întâmplări pe care nu le-aș putea depăși. M-am atașat de tine într-un mod cu totul dumnezeiesc, nemăsurat. Nu-mi pot da seama ce se va alege din noi, dar simt că atâta dragoste nu poți trăi decât o singură dată pe lume. Aș zice: tare proastă ai putea fi dacă m-ai schimba! Așa, pur și simplu. Nu e o infatuare. Pur și simplu am conștiința unicității legăturii tale cu mine. Mereu, de când te știu, n-am pentru tine decât un sentiment dumnezeiesc de frumos. Tot ceea ce „exagerez“ prin cuvânt poartă dorul meu de tine, foamea de tine, de prezența ta.
Cred că numai ploile nu ne aseamănă. Eu, mereu, le găsesc miraculoase. Am sentimentul că nici nu am întâlnit ceva mai profund pe lume. Sigur, sunt ore când ploile mă pot îmbufna, însă n-am puterea să nu le recunosc și atunci frumusețea. Când plouă, simt nevoia să scriu, să mă izolez cu poemul. Poate că de aici pleacă demența mea cu ploaia. Sunt ploi, aici, care mă zăpăcesc. Nimeni nu m-ar putea enerva când plouă. Nu există decât un sedativ perfect și acela nu este altul decât ploaia. Aici și ploile sună altfel. Stropii cad în iarbă și sunetul lor are ceva de început de lume. Acum nu-mi mai place să mă ude ploaia, îmi place doar s-o ascult și s-o privesc. Puhoaiele, iar, mă încântă, deși uneori fac prăpăd și pe aici. Structura mea pluvială (e bine zis?) are ceva ancestral. Cred că legătura mea cu cosmosul se face prin ploaie. Ploaia este un spațiu metafizic, un plâns în care încape și inima mea. Pe vremuri ploua mai mult și cred că din acest motiv eram și mai fericit. Când nu plouă mult timp, mi se-ntâmplă să fiu nefericit, irascibil chiar, nesănătos. Mi-amintesc uneori și ploile de la Sulina. Umblam noaptea pe străzile acelea, pe sub plopi, cu o fată frumoasă și cu câțiva câini. Eram uzi până la piele și nu ne păsa. Ploile erau calde și câinii prietenoși. Niște vagabonzi cu care cumpăram chifle de zece lei. Sau nopțile când mă duceam pe țărm și ploua peste mare! Parcă ieri au fost! Păstrez toate acele zile în mine, le iau cu mine. Aveam 20 de ani și habar n-aveam dacă voi mai trăi cât de cât. Dar degustam tot ceea ce îmi ofereau acele ploi. Prin 1977, în februarie, puțin înainte de acel cutremur stupid, am citit într-o seară în cenaclul revistei „Luceafărul“. Ședințele acelea se țineau la Casa Scriitorilor. Am citit numai texte despre / cu ploaie și asistența a fost bulversată. S-a scris și-n revistă. Le citeam cu răsuflarea tăiată, emoționat că vorbeam despre ce știam mai frumos pe pământ. Ar trebui să caut acel carnet din care citeam în seara aceea acolo. Probabil că azi acele texte nu-mi mai spun mare lucru, dar sufletul meu de atunci nu se poate să fi plecat din ele.
Vrei să tot mâncăm aici cozonac! Dar după ce mama o să plece undeva, tu știi să faci cozonac?! Te-aș ajuta și eu. În special la mâncat!
Fascinația imaginii ne leagă mai profund decât ne dăm seama! Tu ai văzut „Tess“-ul lui Polanski, cu acea neverosimilă Nastasia Kinski?! Filmul acela m-a tulburat profund la acel nivel. Ca și filmele lui Tarkovski. Am citit de la Luca, tot în continuarea fascinației acesteia, o carte superbă a lui Barthes: „La chambre claire“. Citește-o neapărat! E de-a dreptul superbă! A, și „Blow-up“-ul lui Antonioni! Cel mai frumos film pe care l-am văzut eu.
Clownul de care vorbești l-am întâlnit și eu în Toulouse-Lautrec. Era trist și m-a rugat să stau cu el să mă uit pe ușă. Îmi amintesc și o Cosette care avea mereu ceva din mersul mărunt al Scufiței Roșii. Pe Scufița Roșie mi-am închipuit-o mereu îngândurată. De aceea am și simțit nevoia să stau de vorbă cu ea într-un poem. Dar în acel poem ea fuma și dorea să citească propria-i poveste. Când a dispărut, pe masa din casă a apărut „un castron cu pițigoi morți“. Erau pițigoii pe care i-am privit în toată copilăria mea pe fereastră, în tufele de crăiță și în liliacul de la geamul bucătăriei. Pițigoii aveau ceva de muzicant, în timp ce vrăbiile îmi aminteau mereu de un grup de femei care vorbesc rar la un capăt de pod pe sub care trece un puhoi maroniu / cenușiu.
Am să-ți trimit acum și un poem! Ești vinovată de el. Cât de mult te iubesc, fata mea!
În „Transilvania“ nr. 9 a mai apărut o recenzie la „Bibliotecă“. Vladimir Bălănică de la „Tomis“ mi-a scris și el încântat de carte.
Hai, lasă-mă să te sărut toată, măcar până în zori, măcar viața aceasta!
Așa dor mi-e și-n seara aceasta de tine! Ce au ei cu noi?! De ce nu ne lasă în pace?! Și Dumnezeu le-ar da viață mai multă dacă ne-ar lăsa în pace.
Te sărut te sărut te sărut te sărut!
Al tău, mereu,
Aurel
