Borca, 31 octombrie – 1 noiembrie 1987
Irina,
Știi ce se-ntâmplă acum aici!? Ninge. A nins toată ziua. Omătul e aproape de o palmă. A venit prea repede. Mă uit la el și n-aș zice că ne putem împrieteni. E frig. Stau în casă. Nu m-am mai dus la fotbal. A fost o săptămână care m-a întors pe dos. Scrisoarea ta m-a înșirat și-n nedumeriri. Nu voiam să le par atât de rău alor tăi. Îmi era egal ce cred ei despre mine, dar constat că nu mă simt bine acum când știu că ne sunt împotrivă. Pentru că nu facem nimic rău, povestea noastră e dintre cele mai frumoase și curate de pe lume. Recunosc: nu mă pot gândi coerent la atitudinea lor, pentru că îmi displace „interdicția“ lor, furia acelei „interdicții“. Sunt și ore în care nu cred că ai să mă alegi pe mine, ci pe ei. Mă deranjează însă faptul că poți fi pusă în situația de a alege, deși n-ar trebui să se pună o asemenea problemă, ei fiindu-ți părinți și eu iubit. E un nivel la care nu se alege. N-aș zice că-s foarte preocupat de ce ai să faci, în sensul că nu aș putea să te rog să mă alegi pe mine. Nu e nimic de aranjat și detest orice teatru atunci când iubesc peste măsură un om. Nu am niciun secret pentru că nu am niciun scop. Îmi repugnă ideea de diplomație întrucât ea implică un soi de pragmatism perfid, „ambalat“. Poate că ne-am născut pentru a ne dărui unul celuilalt; poate că nu suntem capabili decât de această poveste.
De aici începe amărăciunea, mai ales. Probabil că un om trebuie să și lupte pentru cea ce iubește, însă tu vii atât de firesc în sufletul meu, o armonie atât de tulburătoare se insinuează între noi, încât nu vreau să cred că trebuie să mă lupt cu cineva pentru ca tu să mă iubești. Repet: nu-i nimic de aranjat. Gândesc prea curat relațiile dintre doi oameni care se iubesc, de aceea detest orice convenții care le pot depoetiza. Nu mă interesează „imaginea“ fericirii tale, de exemplu, ci fericirea ta în sine. N-aș spune că nu-s trist de câteva zile. Mi s-a părut atât de aparte tot ce trăiesc cu tine de o vreme! Sunt convins că nu mă înșel, că fiecare minut cu tine îl trăiesc intens, în mulțumire, invadat de o frumusețe care nu poate fi decât dragoste, multă dragoste.
Ieri după-amiază și seară am fost un bărbat fericit. Texte care nu mă ascultau de luni în șir, texte încăpățânate s-au limpezit. Am scris mult, în transă. De atâta bucurie, nici nu am putut dormi astă noapte. Nenumărate texte pot lua drumul lumii. Le vei citi și tu. Sunt convins că multe dintre ele îți vor rămâne în gând. Eram sfârșit, eram tare obosit când m-am oprit. N-am vrut nici să mai mănânc, n-am mai vrut nici să dorm, am lăcrimat poate, doar. Și m-am gândit că am greșit întotdeauna când l-am hulit pe Dumnezeu. Pentru că mi-a dat atât de mult!
Ninge. Continuă să ningă. Destabilizat de iluminarea de ieri, azi am fost incapabil de orice. Poate că am fost mai frumos cu copiii, poate că am vorbit mai puțin. Când vine poemul, să știi, sunt nespus de fericit.
Aș vrea atât de mult să-ți dăruiesc din acest sentiment, aș vrea atât de mult să trăiești uneori poemul cu mine!
O să-ți scriu mai târziu, probabil. Deși e sâmbătă și e trecut de ora 17, nu e curent electric. Aseară a venit după ora 22. E nebunie curată. Dar fac eforturi să nu mă enervez. Gaz nu mai am decât pentru o seară. Cel din lampă. Așa, în aceste înserări fără lumină, visez. Visez că ești cu mine aici, că ești îmbrăcată doar cu cerceii, că focul trosneşte în sobă și că ne locuiesc cele mai tandre mângâieri. Dacă vom rata această poveste, n-avem cum să ajungem bine. Simt cu toată ființa că ești tot ce puteam întâlni mai drag în lumea femeilor. Nu știu ce se va-ntâmpla. Rămân mereu cu brațele deschise spre tine, mereu te aștept. Sunt convins că nu mă înșel, pentru că simt totul deosebit de profund. Sensibilitatea mea este anormală. Știu că nu m-a înșelat niciodată.
Azi-dimineață (o răsplată?!) am primit cărți franțuzești de la prietenul meu din Nürenberg. Iată: „L’homme révolté“ – Camus, „La tentation d’exister“ și „Exercices d’admiration“ de Cioran, „Fragments d’un discours amoureux“ de Barthes și „Le mariage du ciel et de l’enfer“ de Blake (în traducerea lui Gide) – un autor pe care aș vrea să-l citesc în întregime, pentru că-l simt apropiat. O bucurie așa de frumoasă! Am simțit imediat nevoia s-o împărtășesc. M-am dus la Paia, în clasă (citea Kafka), și i le-am arătat. Pisica se uita și le răsfoia, evident încântată. Aș vrea să fii mâine aici. Ar veni să te revadă. E și ea o minune la care o să ținem. Nu mai continui acum. Nu se mai vede. E 17 și 20. Afară ninge. Totul e alb. Nu iubesc iernile. Și nici culoarea albă. Frunzele din unii copaci n-au căzut. Nu-mi place să le văd acoperite de omăt. Deloc.
Acum e duminică. Dimineața. N-am mai continuat seară. Lumina a venit târziu, m-am uitat și la T.V., apoi m-a durut un ochi. Am stins. Am ascultat muzică până am simțit că mi-e somn. Omătul de afară pune chingi drumurilor, plecărilor. Detest iernile. Prefer numai frânturi din ele, visez ierni cu tine. Acum nu pot asculta nici muzică. Nu am chef nici de citit. Am de scris câteva scrisori. Către Mircea Martin, Florin Mugur, Constanța Buzea și muta de Marta Petreu. Nu știu dacă le voi putea scrie azi, dar ar trebui să le scriu. Aș vrea să nu vină nimeni pe la mine până mai târziu. De obicei nu vine nimeni. Paia, dacă trece, trece după ora 14. N-a venit de multă vreme. Învață. Bine face.
Înainte suportam greu duminicile. Acum, însă, de când ești tu, nu mi se mai pare foarte important să vină cineva. Dac-ai veni tu… Mă surprind deseori așteptându-te, invocându-te. Sunt tare îndrăgostit de tine. Îmi dau seama că n-o să-mi treacă. Noi semănăm și-n faptul că nu vrem prea multe de la viața aceasta, dar ceea ce vrem este aureolat de o frumusețe aparte, intimă, pe care numai noi o putem recepta, de care numai noi știm să ne bucurăm. Toți îndrăgostiții își exagerează prezența. Se pare că orice bucurie poartă în subsol un roi de trufie, de împlinire ușor neînduplecată. „Ce tristă e dragostea noastră / ca un copil fugit de-acasă“ spunea într-un poem un foarte talentat poet și prieten constănțean care s-a ratat. Cred că oamenii se căsătoresc uneori tocmai pentru că nu suportă singurătatea celuilalt. Sau poate că așa e frumos să spunem. Vrei să stai cu celălalt, să „mori“ în zilele celuilalt. Și cum societatea noastră (și nu numai) e plină de verzi și uscate, mariajul pare a fi cea mai comodă convenție pentru a instituționaliza o intimitate.
Îmi fac atât de bine multe din gândurile risipite de tine prin epistolele pe care mi le scrii! Stau cu ele, cu aceste gânduri ale tale, și mă simt tare bun. Ne-a trebuit atât de puțin pentru a deveni ghem. Dar n-am fi putut deveni dacă nu am fi avut ceva de dat acestui ghem. Uneori parcă nici nu vreau să mai descopăr „noutăți“ seducătoare la tine. Ceea ce am găsit deja îmi spune că frumusețea ta este nu doar aparte ci și definitivă. Am să-ți tot spun că te găsesc adorabilă și că aș vrea să stăm în viața asta unul cu altul. Ai libertatea, însă, repet, de a face cum dorești. N-am să-mi permit niciodată să-ți impun ceva. Pentru că n-ai să trăiești niciodată în „umbra“ mea, ci doar în lumina noastră. Și mai cred, în orice condiții, că doi oameni care se iubesc se respectă în primul rând. Nu am niciun sentiment frumos de dat porcilor. Recitesc scrisorile tale și-mi dau seama că ele ne vor acuza cel mai mult în timp dacă ai să pleci. Spun mereu că „ai să pleci“, excluzând posibilitatea plecării mele, pentru că eu nu am absolut niciun motiv să plec și n-am întâlnit niciodată o femeie care să vină atât de profund și de cald în sufletul meu, cu care să-mi placă mai mult orele. E atâta magie și atâta iubire în aceste scrisori, încât chiar și numai de dragul acestor gânduri rostite ar trebui să rămânem o carte. O carte pe care să n-o poată nimeni decripta, fiindcă e a nebuniei noastre alese. Îmi permit, iată, să-ți tot vorbesc, să stau cu tine așa, să spun și prostii numai să fim împreună. M-ai îmbolnăvit. Și nu mă pot însănătoși, paradoxal, decât prin „înmulțirea“ bolii.
Dacă ai fi aici în dimineața aceasta în care focul trosneşte din nou în sobă, te-aș iubi și nu te-aș mai lăsa deloc în pace. Tot vorbindu-ți, nevoia de tine ia forme extreme, pur și simplu sunt pe punctul de a face o criză de dorul tău. Nebuno! Frumoaso! Moartea mea dulce! Închei pentru că-mi agravez situația.
Și te tot sărut în neștire! Internați-l, Doamne!
Aurel
