29 octombrie 1987
Dulce minune,
Să fie joi, să nu ai ore de la opt, să pleci spre școală după ce mai pui un disc cu Clapton, să fie un frig năstrușnic, să mergi pe drum și să te saluți cu bruma, să intri la poștă să pui o scrisoare pentru Irina, să citești puțin gazetele, să vrei să pleci peste apă, la școală, și să-ți dea poștașul un plic dolofan de la fata pe care o iubești – ei, poate că așa are chip bucuria. Venirea unei epistole de la tine modifică datele zilei. Mă simt brusc împroprietărit cu ceva ce n-am mai trăit, o emoție aparte îmi încălzește deodată obrajii, mâinile, pieptul. Pun plicul în buzunarul din spate al hainei și merg parcă altfel, pur și simplu ziua capătă consistență, totul se supune unei siguranțe benefice, o armonie pe care nu o pot defini îmi leagă gândurile. Probabil că așa ceva se trăiește rar într-o viață de om. Sunt devastat de tot felul de emoții, mereu a fost așa, dar ceea ce mi se întâmplă cu tine iese cu totul din obișnuit, așa ceva nu mi s-a mai întâmplat. Ar fi destul să plec de la acest simțământ pe care-l instituie venirea unei scrisori de la tine pentru a ști că trăim o iubire fără margini, unică, irepetabilă; este o șansă pur și simplu. Cu așa ceva n-o să ne mai întâlnim, sunt convins. Poate că de aceea ar trebui să facem tot ce este posibil omenește pentru a nu uzurpa ceea ce ne leagă, pentru a înmulți acest sentiment de o puritate devastatoare. Irina, întâmplarea face să fiu mai mare decât tine, să fi trăit tare mult, să fi cunoscut iadul și raiul altfel decât îl cunosc oamenii pe care Dumnezeu i-a lăsat în pace; de aceea spun: ne-am adunat într-o dragoste extremă, periculoasă aproape, de-a dreptul fără întoarcere, pe care numai noi o putem trăi și apăra într-o asemenea curățenie. Vezi, ne întâlnim, umblăm, vorbim, suntem depersonalizați aproape de bucuria că suntem împreună, însă este suficient să plecăm într-o direcție (kilometric vorbind) pentru a simți imediat câtă frumusețe ne leagă și cât de dor ne este unul de celălalt. Am citit epistola ta pe marginea terenului de sport, în timp ce puștii măturau frunze de tei. Mi-au înghețat picioarele și nu m-am plâns nimănui. Îmi vorbeai, erai cu mine. Am venit acasă și am fost incapabil de altceva în ultimele patru ore decât să mă gândesc la noi. Nu mă pot despărți de tot ceea ce ești, îmi dau seama perfect. E atâta profunzime și frumusețe în ceea ce simt pentru tine. De aceea, cred, ostilitatea alor tăi mă descumpănește și contrariază. Nu pot să-i consider în niciun fel „dușmani“, înțeleg excesele lor patern-materne, grija lor (care, din cauza absenței umorului, devine un coșmaresc început de senilitate sufletească) pentru tine, „mirarea“ lor, tot cea ce par a nu accepta, însă îmi dau seama că atitudinea lor mă îndepărtează de ei pentru totdeauna. Sunt mai mare decât tine cu 11 ani, nu-s profesor-doctor, n-am făcut facultatea la timp (nici atunci și nici acum, vai, nu mi-ar fi folosit la nimic, întrucât eu stau în bibliotecă mai mult decât orice student de filologie, în general!), ai mei nu au fost și nu sunt miniștri sau procurori, îmi este egal ce cred despre mine cei care împart oamenii după tot felul de pătrățele de care moartea nu ține seama, însă a nu pleca de la datele care sunt și a respinge aprioric buna-credință, calitatea și chiar onorabilitatea unui om mi se pare inadmisibil. Sigur, n-are nicio importanță ce mi se pare mie, dar, dacă sunt atât de „inadmisibil“, de ce nu m-au privit măcar o dată în ochi – atât, nimic mai mult – pentru a resimți că privesc un om de o curățenie sufletească aproape nefirească! Trebuia să-mi spui tu, acum, dulcea mea, în ce hal nu te lasă în pace în povestea cu mine pentru a realiza cât de lepră le par. Sunt trist. Sunt trist și că am venit în casă la ai tăi. Nu mă simt deloc bine când oameni pe care-i stimez mă resping aproape fără motiv și-ncă într-un asemenea mod. Gândul că te vor obosi cu tachinajul lor, cu tot ceea ce nu admit să ne lege și că, astfel, vei prefera orice, inclusiv să nu mai știi de mine, numai să te lase în pace, mă pune cu ochii în lacrimi aproape. Ai năvălit în viața mea paralizându-mă cu farmecul tău, cu modul tău de a fi și de a te aduna cu mine, ai bulversat toate amărăciunile și m-ai făcut atât de mulțumit, atât de prins de o bucurie cum n-am mai încercat poate! Cum să pot să mai renunț la otrava poveștii noastre? Cum să pot să nu mă mai adun cu tine? Nu pot urî, răutatea vine la mine doar din nevoia de igienă perpetuă, dar simt că-i voi urî pe toți aceia care ne împiedică să ne privim în ochi, care vor să ne împiedice. Indiferent cine sunt. Vezi, curățenia aceasta sufletească mă face intolerant aproape cu oricine. Nu vreau să fiu fericit neapărat, nu țin să nu mi se fure fericirea (ca să zic așa); dar tu ești altceva. Cu totul altceva. De aceea vreau să nu pleci, să fii de partea frumuseții mele.
N-am să mai vin niciodată în casă acolo. Cum să intru într-o casă în care oamenii se prefac doar că-mi răspund la „bună ziua“, că mă primesc? Detest orice formă de cabotinism, de amabilism. I-am găsit frumoși și inteligenți și probabil că și sunt. Regret, însă, că eu le par de atât de murdar. Ce să spun altceva!? Știu doar că voi veni la tine mereu, oriunde, chiar de-ar pune armata împotriva noastră, chiar de m-ar aresta. Destul de fanfaronard spus, nu-i așa?! O, de-ai ști cât de dor mi-e de tine! Nu am fost și nu sunt un om sănătos. Orice poet este o deviere. Sigur, mă refer la poeții care nu-și mimează vocația. M-am îmbolnăvit de tine și mi-e tare bine așa! Mă gândesc că ești prea dulce și prea profundă ca să împânzești cu molii ceea ce ne leagă. Eu sunt un om profund liber. Și de aceea nu pot pleca din poveste. Dar tu, tu dacă nu le vei rezista?! Ce-ai să faci tu cu un blestemat care te iubește peste măsură, în felul lui, oricum?!
M-am uitat în oglindă. Arăt îngrozitor azi. Nu vreau să mă lași singur! Nu te rog să rămâi, nu vreau să te rog! Dar vreau să rămâi, vreau să vrei tu. Nu-s suficiente câteva zile de stat cu un om ca să-l și cunoști, dar se-ntâmplă uneori și miracole. Noi am stat puțin împreună, însă am simțit ceva cu totul altfel decât până azi. Nu putem avea amândoi o intuiție idioată. Intrăm în concordanță într-un mod aparte, irepetabil. Pe aceasta ar trebui să mizăm. Mereu.
Nu știu dacă mă voi putea abține să nu-i scriu papa-ului tău. Nu e vorba de ceea ce crede dumnealui despre noi, ci de a-i spune politicos că-l respect. Niciun cuvânt pe care i l-aș scrie nu s-ar raporta la noi, ci doar la faptul că i-am fost student, că a fost amabil și că se cuvine să-mi cer scuze că m-am împrietenit întâmplător cu fiica dumnealui, fapt care nu pune pe nimeni în pericol, în niciun fel. Voi spune doar în treacăt că i-am scris câteva rânduri pentru că am simțit că nu vede cu ochi buni politețea mea cu Irina și că nu trebuie să fie îngrijorat. Singurul loc în care o invit pe Irina să se ducă sunt cărțile, nu bărbații! Nici măcar n-aș fi prefăcut, știi bine! Povestea noastră nu va fi atinsă în niciun fel de cuvintele pe care i le-aș scrie. Fii sigură de aceasta! Nu mă simt deloc bine gândind că dumnealui crede că premeditat n-am ales lucrarea la alt profesor, că dau buzna în casa voastră deși nu-s invitat. Consider că trebuie precizată această poziție a mea față de dumnealui. Ceea ce se întâmplă sau se va întâmpla între mine și tine, nu-l poate privi în mod real, întrucât tu ești oricum la o vârstă când ai dreptul să alegi (sigur, nu-i voi spune nici asta și, repet, nimic din ceea ce ar privi povestea posibilă dintre noi).
Procedează cum crezi tu de cuviință că e mai bine pentru a avea liniște, pentru a pune capăt acelor certuri. Nu mai pronunța numele meu acolo, nu mai ține „Biblioteca“ pe masă, dar să nu mă înjosești în fața nimănui dacă mă iubești în mod real. Este atât de cinstit și curat ceea ce ne leagă, atât de emoționant, încât nimeni nu are dreptul să ne arate cu degetul, să ne hulească. Viața e atât de scurtă, atât de mizerabilă cel mai des, relațiile sociale sunt atât de degradate, încât mă întreb de ce li s-o fi părând unora firesc să participe cu câte ceva la tiranizarea purității, a bucuriilor și așa rare, a nevoii firești de libertate și dăruire a oamenilor?! Dumitrașcu nu te va jigni niciodată și nu va fi niciodată indiferent cu tine. Și aceasta nu pentru că, vai, e bolnav de tine acum, ci pentru că așa e firea lui, pentru că îți recunoaște libertatea de a pleca dar nu admite să te umbrească nicio clipă. Să ai încredere în mine! Sunt un om liber, Irina, de aceea. Poate că eu pot să mă mai tem uneori, vezi bine că ai tăi cred că te plimbi de mână cu un gunoi, însă încep să te cred întotdeauna, curat. Aș prefera să mor decât să am vreodată sentimentul că-ți băteai joc. Moartea este deseori o formă de a rămâne demn, cea ce nu se poate spune niciodată despre bătaia de joc. Investești uneori într-un om totul, aici, pe această mică planetă, ai sentimentul că nimic nu are sfârșit, că, de exemplu, exuberanța tinereții dăinuie, că nimic nu se va schimba, că nu poți fi orb, că un om în mod real frumos nu poate fi decât întotdeauna frumos. Majoritatea constată, după o vreme, că totul e deșertăciune. Voi crede mereu că relațiile profund spirituale sunt cele mai serioase. Pe noi, de exemplu, poezia ne leagă într-un mod cu totul special. Aproape lăcrimez de emoție în toate pasajele în care vorbești despre poem – singurătate – libertate – noi, despre cum înțelegi condiția mea. Ești în mod evident un spirit superior. Voi face totul ca spiritualitatea ta să nu se degradeze. Firescul cu care întâmpini viața relevă cât de puternică ești, că ai caracter și că știi tu bine că te-ai întâlnit cu un om care nu va face compromisuri, care te va apăra, care se va bucura și te va bucura în toate zilele când vom fi împreună. Tot ceea ce vei face cu mine nu poate fi decât frumos și curat. Știi bine că nu e altfel, că nu poate fi altfel. Am să-ți dăruiesc întotdeauna mult, mult.
Mă bucură „micile“ tale bucurii. Numai oamenii sensibili și buni pot avea asemenea bucurii. Esențiale. Ți le voi apăra și înmulți întotdeauna. Vom fi mereu împăcați unul cu altul. Ai putea pleca de lângă mine numai dacă ai fi o nimfomană, o phalusocrată. Altfel nu. O să-ți placă întotdeauna cu mine. Și nu te vei plictisi. Ți-am mai spus eu cum vom inhiba plictisul, orele moarte: prin lene, printr-o dulce sfidare a conveniențelor, prin muzică, prin contemplație!
Da, poți să-mi faci și un copil! Ești prima femeie din viața mea cu care mi-ar plăcea. Dar nu acum. Să termini cu școala, cu ei. Dacă se va întâmpla, nu va fi nimic grav, vom pleca la fel de surâzători și tandri de la datele care vor fi. Am să te apăr, am să am grijă de tine și, mai ales, am să-ți protejez sensibilitate. Baudelaire avea dreptate, ea e geniul fiecăruia.
Nu trebuie să crezi că Poezia ți-e rivală. Mi-ai vorbit profund despre cum înțelegi singurătățile mele, pe care vrei să le abolești, mi-ai spus că n-ar să mă lași să mă „îmblânzesc“. Așa ceva gândește numai un om aparte, conștient de „ce e poemul“, de „ce-i cu poetul“. Deci, nu ești rivala Poemului! Ești cu Poemul. Sunteți cu mine. E bine așa!
Vara, în munți, ai să cunoști nenumărate minuni de care nu știi, pe care nu le-ai văzut, pe care nu le-ai trăit. Am să-ți pun dumbravnic în sân, am să te duc la izvoare numai de mine știute, am să-ți arăt planeta de sus, am să te tăvălesc prin ierburi și am să dau cu tine mâncare la zei. Venirea aici, în decembrie, de Crăciun, mi se pare de nediscutat. Pleci în orice direcție, dar ajungi aici! Doamne, cât de fericiți am putea fi în acele zile! Zile în șir.
Ce paradox! Tu spui că scrisoarea (cu Maria) e cea mai frumoasă din câte ți-am scris. Eu avusesem sentimentul că e cea mai urâtă (dacă e cea din 19 octombrie!)!
Spui la un moment dat: „se ceartă (se și pocnesc adesea).“ De când eram puști, nimic nu mi s-a părut mai degradant și inadmisibil decât să lovești o femeie. Puterea mea de a privi și de a înțelege nu poate accepta așa ceva. Nu mă îndoiesc, sunt și femei imposibile, dar cine ne obligă să stăm cu ele încât să ajungem să le lovim când nu le suportăm?! Pleci, renunți, dar nu lovești o femeie. Înțeleg (mai înțeleg) să te bați (à quoi bon?) cu un bărbat, dar cu o femeie… Femeile nu se nasc pentru a fi bătute, ci pentru a fi iubite, protejate, pentru a emoționa, pentru a pune mâinile pe chipul unui bărbat trist. Am fost și sunt mereu de partea femeilor. Le găsesc mereu frumoase și ireale. Cred că așa sunt, cred că nu simt și nu văd rău. Numai bărbații le fac urâte.
Ce dor mi-e de tine acum, la ora 19, la lumina lămpii! Știi ce frumoși eram și pe străzi, când „zburam“ nepăsători! O imagine perfectă a seninătății! Ce dragă îmi poți fi și cât de mult țin la tine! Vezi, vezi ce mai faci cu ai tăi, pentru că nu sunt conciliant cu cei care vor să mă ucidă fără motiv! Pot să pierd orice, dar nu voi abdica nici o clipă de la a fi curat, loial, de caracter.
Îți mulțumesc pentru că ai înțeles atât de bine povestea cu Maria! Ce mult ne potrivim în bunătate, și respect, în puritate! Tu și cu mine trebuie să trăim multe zile împreună. Merită, zău că merită! O să mergem la o biserică pentru a-i mulțumi împreună lui Dumnezeu că ne-a întâlnit. Orice-ar fi, n-am să pot depăși niciodată frumusețea și emoția ce ne leagă în aste luni! Nu, răul nu poate veni la tine dinspre mine. De aceasta să fii mereu sigură, să crezi orbește în aceasta. Va trece timpul și ai să vezi că nu ai greșit oprindu-te pe Pământ cu mine. Ești adorabilă pentru că-mi vorbești deschis și scrisorile tale sunt seducătoare din acest motiv.
Sigur, structura mea, cu un tupeu continuu al purității, nu acceptă, în principiu, „minciunile“ pe care le spui lor, dar, repet, fă cum crezi de cuviință în relațiile cu ei pentru a nu mai fi tracasată și obosită de certuri! Aș fi fost fericit să nu fii fata lor, să fii o fată din flori, dar să ai toate „semnele“ pe care le ai. Vezi, eu am fost și de zi liber de când a murit tatăl meu (nu aveam 15 ani). De aceea mi se pare că a avea 20 de ani și a fi controlată, „terorizată“ de ai tăi, este o nedreptate scandaloasă.
Îți sunt atât de apropiat, dulcea mea!
Despre București: voi veni în Iași vineri, în jurul orei 10, cu autobuzul de Piatra Neamț. Voi suna la Madi. Sigur, ne-am putea întâlni și-n București, dar dacă nu te vor lăsa, totuși?! Măcar să ne vedem en passant la Iași.
Trebuie să vin la Iași și pentru a-i înapoia cărțile lui Luca și pentru a duce niște texte la „Convorbiri“. Acestea sunt lucruri ce se pot rezolva foarte simplu, în trecere, fără a-mi lua din timpul cu tine. În București am avea unde sta. La hotel oricum e prea frig, cred! Poate că nu va fi, totuși, prea frig. Trebuie să merg la București pentru că mi-e dor și pentru că trebuie să-mi iau ceva de îmbrăcat / încălțat. Ar fi minunat să poți merge și tu! Mi-ar plăcea și să călătorim noaptea, pe tren, ensemble! Ce mi-ar plăcea cu tine pe lumea asta! Numai războiul nu mi-ar plăcea cu tine. Când e război, e bine numai dacă ești singur, dacă nu ai pe nimeni. Și nici așa, desigur, nu-i chiar bine. Telefonul din București, unde-s de găsit întotdeauna: 75.27.34 și 75.94.16.
Deci, voi fi vineri în Iași. Ai putea să mă aștepți în autogară? În caz de ceva, voi da o telegramă pe adresa doamnei Hortansa. Se așteaptă aici o inspecție din minister, poate fi extrem de frig etc. Voi veni, însă, dacă e suportabil!
Te sărut mult! Iar mi-e tare foame de tine!
Al tău,
Aurel
