Borca, 27 octombrie 1987
Irina,
E doar 1620, nu e lumină, și abia se mai vede în casă. Pe vârfuri a nins. Și pe vale; dar aici mai jos nu s-a smântânit. E foarte rece afară. Aici, chiar acum, focul duduie. Un senior. Duduie și pentru tine. M-am dus la școală pentru că aveam o oră. Am stat în clasă cu puștii și le-am citit anecdote. Mulți dintre ei nu au simțul umorului, ceea ce este semn sigur de viață rea, de rai chior. În pauză, m-am dus la Paia. Ai dreptate (am primit două scrisori!), privirea ei are o puritate deosebită. I-am spus că poate ai să vii la sfârșitul săptămânii. „– Și va pleca tot la 12?!“ „Probabil!“ „Atunci voi veni înainte de 12.“ Data trecută dorise să te revadă. Scrisori nu mi-a mai scris. Și nu ești în pericol. Paia te iubește mult și pe tine. Vom rămâne prieteni. M-am dus cu ea la biblioteca școlii. Ca să-i dau „Metamorfoza“ lui Kafka, „Ciuma“ lui Camus și „Preafericiții de pe Insula Dezolării“ de Hervé Bazin. Voia și „Procesul“ lui Kafka, dar l-am amânat, pentru a citi și câteva cărți de autori clasici autohtoni. M-am întors pe un vânt dement, siberian, după ce mi-am luat bomboane de la confiserie. Și am lenevit, citind toate revistele literare (Doamne, le citesc de aproape 17 ani, cam pe toate, din cap în cap!). Mi-i dor de tine și atât! Rememorez orele cu tine de la Iași și mă apucă „jalea“. Ador fetele care fug de acasă. Ele sunt doldora de libertate și bucurie. Nu pentru că le au întotdeauna, ci pentru că le aleg. Acest dar al elecției mă se pare aparte în astfel de cazuri.
La Teatru erai era de dulce, așa de împărățită! Ciopraga ne bâlbâia acolo din cauză că farmecul tău zăpăcea zodiile tuturor. Sfioșenia ta (erau acolo prea mulți bărbați!) nu era crispată. Vai ce bine-ți venea! Numai gândul că te întorci acasă și acolo ți se cer „lămuriri“ mă mâhnea. Astfel, bucuriile tale nu-s complete. Ei te frustrează de continuitate într-un sentiment aparte. Poate că ești puternică, totuși, poate că știi să te adăpostești în iubirea-mi zăpăcită și profundă pe care ți-o port, dar mă gândesc că ar fi atât de simplu și firesc și frumos să fii lăsată în pace, să-ți fie respectată îmbujorarea cu care te întorci din grădinile mele. Doresc atât de mult să am grijă de tine, să te protejez, să nu te sâcâie nimeni! M-am îndrăgostit de atâtea ori, în groapă fiind ori pe undeva prin lume, atâtea zile n-am avut liniște din cauza mai știu eu căror rochii ce pluteau prin cer, m-am iluzionat de atâtea ori că mai știu eu ce femeie pune singurătății mele zuluf! Tudorița aceea mă exaspera și tulbura și probabil că iubeam o imagine a ei, vocea ei, dar nu pe ea. Dar, iată, numai tu îmi dai un sentiment pe care nu l-am mai trăit: acela al unei armonii pe care nu vreau s-o pierd. Mi se pare că ne știm de când lumea, că sunt incapabil să numesc nevoia mea de iubire altfel decât prin tot ceea ce ești, prin numele tău. Cât o să mă tot chinui în aceste epistole care nu repetă decât un lucru: Dumitrașcu e bolnav de tine! Să-i fie de bine, se poate spune, cine l-a pus!? Nu știu, dar e așa de bine cu tine! Și mereu, cu o insistență drăcească, acea foame de timp cu tine! Când te îmbraci numai cu cerceii, mă îmbolnăvești de tot. Dorința ta de a avea copii cu mine, măcar unul, trebuie să fie tare profundă, din moment ce mută cireșii până în sângele meu. Ce demență, Irina, ce minune trăim noi acum! Ador copiii, dar n-am vrut niciodată să am. Ei bine, închipuie-ți că lucrurile se schimbă când e vorba de tine, de dorințele tale, de noi. Pentru că acest noi ne marchează tot mai mult. Sunt atâtea zile pe care nu le vedem decât împreună, atâtea cărți, atâtea mângâieri, atâtea nopți, căldura atâtor veri, ierburile prin care umblăm, izvoarele, dulceața – noi, numai așa! Nu mi-e teamă deloc de entuziasmul nostru „nefiresc“. Orice superstiție încetează cu tine. Mi se pare atât de real totul, încât nici nu poate să fie o himeră. Am să cred că există Dumnezeu și dacă rămâi cu mine. Venirea ta, de-a dreptul bulversantă în zilele mele este un miracol, o minune. Mă bucur atât de mult de tine, încât în multe momente sunt incapabil să-ți arăt cât de mult.
Până săptămâna viitoare, când voi veni la Iași din nou, vreau să mă ocup numai de poeme. Să limpezesc ceea ce e încă tulbure în unele, să găsesc un echilibru pentru texte care să intre în pagină, să nu mă grăbesc deloc în a le bate la mașină. Sunt atâtea reviste care mi-au cerut poeme! „Convorbiri literare“, „Cronica“, „Ateneu“, „România literară“, „Orizont“, „Viața Românească“. Unele din aceste solicitări sunt mai vechi. Vreau să le onorez. Poate că am toate motivele s-o fac, din când în când. Și mă voi gândi și la următoarea mea carte, pe care o voi duce lui Mugur după Anul nou, cred. Va fi tot o carte tristă, în care numai poemele de dragoste vor fi mai împăcate, poate. Îmi trec atâtea poeme grozave prin minte! De-aș putea să le răstignesc în pagina albă, de-aș putea să fac toate cuvintele să mă asculte.
N-ai să fii niciodată un apendice în viața mea, dacă vei ști să înțelegi ce se-ntâmplă cu mine. Mă gândesc mereu că vei ști, că poți, că ești un om aparte. Am văzut destui care suntbeți pe o corabie care se clatină, am văzut destui prieteni entuziaști sfârșind în platitudini familiale, în mimologie și minciună, știu perfect unde duce orgoliul care sfidează sensibilitatea. Ne putem feri de tot ceea ce ne poate îngropa. Am acest sentiment, am încredere în tine. Vezi, pronunț tot mai des cuvântul încredere! Deci sunt pe… calea cea bună. Ești o femeie așa de dulce! Nu înlocuiești altceva, nu ții loc de ceva, ești pur și simplu și, prin ceea ce simt, îți recunosc unicitatea, farmecul cu totul devastator. Te iubește boierul tău din munți, te iubește mult. Dar niciun adjectiv nu poate ține loc de îmbrățișare. Găsesc mereu poezie în prezența ta. N-o să-mi treacă. Nu te studiez, nu te înrămez. O boală nu poate fi înrămată. Cutreieră-mă, lasă urme! În preajma mea te vei simți mereu liberă și mereu iubită. Țin mult să fie așa. Nu vreau să-ți demonstrez nimic. Ar fi stupid. Spun asta gândindu-mă la acei tineri (căsătoriți, eventual) care-și plătesc polițe, care încearcă să-și dovedească, vai, câte ceva, care vor să fie prim-soliști într-o poveste, care uită că o poveste este o armonie în care nimeni nu poate impune trufia împotriva iubirii. Pentru că orice victorie a trufiei este un pas întru degradarea iubirii. Te privesc uneori și chipul tău îmi spune cât ești de dulce și bună, câtă armonie poți apăra, poți impune.
Aici am întrerupt. Au trecut pe la mine doi soți cu fiul lor. El mi-a fost coleg până-n anul IV de liceu. Un vecin, un coleg, un prieten uneori. Inginer. Ea, de la Segarcea, tot ingineră. Veniți de la Craiova, pe acasă. Au vrut să mă revadă. Dar discuția cu ea a devenit penibilă. Făcuse o școală de partid. Rareori am întâlnit un om atât de penibil dogmatizat. Recunoștea că nu crede în nimic, că a făcut acea școală din interes (el confirma că așa avea „salariul complet“!?), era de o demagogie de-a dreptul stupidă, îl contesta pe Platon, care ar fi „reprezentat interesele“ nu știu cărei clase (am întrebat-o de unde știe; a zis că „era citat undeva“; ce să discuți, îți închipui, cu o individă care nu putea preciza titlul niciunui text de-al lui Platon!?), considera că sunt un mare egoist ca toți poeții (reflex la opinia mea că nu mă interesează cum sunt receptat de un proletar care, cu aceeași seninătate, ascultă „Bălălău“ și „Luceafărul“!), că „greșesc“ scriind poezie „ermetică“(!!) pe care ea „și nimeni“ n-o înțelege etc. Sigur, stupid este că pot discuta cu asemenea creaturi. Bărbatul ei era s-o bată. Vehemența ei, însă, era de-a dreptul scandaloasă. Vorbea cu un poet și se credea într-o ședință. De o incultură crasă, își permitea să judece cultura, facerea ei, rostul ei. Mi-a fost greață. Dar n-am dat-o afară. Cum tonul discuției era destul de aprins, mama a plâns după plecarea lor. Neînțelegând, temându-se (dialogul nostru – deși dialogul e altceva, de fapt – avea și pasaje „politice“), nu găsea altceva decât să plângă. Și apoi, să țipe la mine aproape ca o isterică. N-am înțeles de ce, deși e atât de ușor de înțeles unde poate duce îngustimea spirituală și teama funciar „țărănească“. O seară ratată din cauza politeței. Politețea mea de a-i primi. Impostura acelei găgăuțe nu m-a dezarmat, însă mi-a relevat încă o dată infernul autohton în care ne mișcăm, degradarea mentalității inclusiv la oameni cu oarecari pretenții. Sigur, o dată-n plus mi-am dat seama că trebuie să mă raportez numai la „elită“. Abuzând de noțiunea de popor, unii ar vrea să pună pe aceeași linie inventatorul cu ultimul imbecil. Este un adevărat spectacol o inteligență în expansiune. Și o adevărată tragedie să asiști la dobitocia agresivă. Nerespectând punctul de vedere al celuilalt, neargumentând, agresând cu platitudini dintre cele mai intolerante, dialogul este mutilat. Poate că-i provoc pe astfel de ingineri fiindcă există în mine și un prozator, pentru că țin să scriu piesele de teatru care îmi umblă prin minte. Aș fi bun întotdeauna când mi-aș lăsa personajele să vorbească. Sunt mici „secrete“ ale literatului din mine. Inteligența mea este provocatoare, ca și logica mea, de altfel, și exasperez pe toți aceia care ar vrea să aibă „ultimul cuvânt“ dar nu-l pot avea pentru că nu mai au argumente. Ce stupid, însă, este să schimbi cuvinte cu un om atunci când tu vorbești iar el vorbește ca să te convingă de ceva. Și, mai ales, când e vorba de o școlăriță dogmatizată de niște materiale de propagandă.
Îmi pare rău numai într-un sens pentru vizita lor. În fond, un personaj este un personaj. Sunt personaje de care poate să-ți fie și greață.
E foarte frumoasă, Karin! O las pe masă. Dar mai în spatele tău.
Uite, o știre care m-a încântat atunci când am citit-o, în 1972 (!): „Dispărut de acasă, micuțul Gerard Pailet (Elveția) a fost descoperit în depozitul unei librării din localitate citind cea de a 30-a carte în interval de 2 zile și 2 nopți“. E una din cele mai frumoase știri pe care le-am citit într-un ziar pe lumea aceasta.
Te gândești cum e pădurea iarna! Mie, în general, nu-mi place iarna. E punctul în care temperamentul meu meridional își mărturisește persistența. Când ninge fabulos, ca-n poveștile nordice, pădurea este, într-adevăr, superbă. Are ceva de început de lume, de dor de pierzanie. În general, însă, în anii din urmă, iernile au fost sterpe, hârșîite, blegi. Omătul nu rezista trufiilor de altă natură. Cu un om iubit, cred, toate anotimpurile se schimbă. Cu tine, iarna are toate șansele să-mi placă mult. Mă gândesc, însă, că eu știu să-ți revelez muntele mai ales vara. Să avem viață! Pentru că toate celelalte le putem pune în lumină după aceea. Și-ncă un lucru: minunile nu pot să plângă cu mine. Pot dărui bucurie. Mereu. Chiar și în zilele când ochii mei – javre albastre – sunt întristați.
Te sărut! Te sărut!
Al tău,
Aurel
