23 noiembrie 1987
Draga mea,
Am dormit ca un vulcan. Vreo unsprezece ore. Nu mi s-a mai întâmplat de mult așa ceva. Încă mă simt obosit și voi încerca să-mi revin în această săptămână.
Nu voi mai traduce. Pentru că mă obosește uitatul pe două pagini. Aș prefera să mă uit la tine, până la amețeală.
N-am scris de mai multe zile – poem – și aceasta mă deranjează. E timpul să nu mă mai risipesc în tot felul de lucruri, în sentimentalisme. Un anumit ton nostalgic bântuie textele mele și acest lucru m-a pus pe gânduri. Pentru că eu vreau altceva, pentru că orice undă melancolizantă trebuie reprimată în poem. Știu ce vreau, știu bine, dar parcă nu-mi mai ajunge viața – și o carte nu se poate scrie în grabă. Aș vrea ca următoarea mea carte să fie făcută numai din poeme care să-mi placă mie foarte mult în primul rând. Pentru că acesta ar fi semnul cel mai sigur că e o carte foarte bună. Sper ca tot „uitatul meu pe pereți“ să se adune în texte grave, cât mai bine scrise.
Pentru aceste cărți, încă e bine să nu stăm tot timpul împreună. Pentru că-mi ești prea dragă. Mă „distragi“ atât de mult, încât mi-e și puțin teamă. Dacă n-aș mai putea scrie, aș fi în stare să mă însingurez. Dar nu voi avea niciodată dorința de a te părăsi.
Sunt zile în care mă întreb cât de superior înțelegi tu legătura noastră, dacă realizezi într-adevăr că faptele spirituale sunt mai importante și mai profunde chiar și decât îmbrățișările noastre. Sigur, e vorba de faptele spirituale în care suntem noi implicați. Sărutul și scrisul trebuie să se completeze, ca să zic așa, pentru ca viața noastră să fie bună. Nu, n-am să mai întâlnesc vreodată o fată atât de pe structura mea. Tu ești tot ce puteam întâlni mai frumos, mai apropiat de poem. Uneori am sentimentul că ai să te taci brusc, că ai să-mi motivezi după o vreme de ce te dezlegi de tot ce-ai spus, de ce nu mă mai iubești. Ți-am mai spus: nu mi-e teamă c-ai să mă părăsești, pentru că ești liberă să faci ce vrei, dar numai eu știu cât îmi ești de dragă și cât de mult vreau să rămâi.
Paia ar trebui să rămână ani în șir copilul nostru. Nu-mi doresc copii cu intensitatea cu care îți dorești tu, și aceasta și pentru că nu mi-am scris nici jumătate din cărți.
Nu am ce face, scrisul îmi hotărăște mereu viața. În linie maternă, probabil că scâncetele și văicărelile au farmecul lor, sunt o treaptă a unei anumite deveniri – copilul, dar pentru un poet, cel mai des, poate fi un chin. Nepotu’ a crescut aici și am constatat că pur și simplu nu mai poți avea viață personală un timp. Hiatusul respectiv te poate dezbina, ca poet, definitiv. Aș vrea să ne gândim mai mult la cărți și cât mai puțin la copii. Vezi, îți mărturisesc din când în când lucruri ce te pot pune pe gânduri. Nu vreau să te dezamăgesc, pur și simplu îți vorbesc deschis, încerc să ne știm, să nu mimăm nimic între noi. Și mizez pe superioritatea ta spirituală. Te voi dezamăgi întotdeauna când mă vei gândi prin cele lumești. Am sentimentul că putem trăi împreună tare multă frumusețe, tare multă profunzime, că am făcut lumea aceasta pentru a ne întâlni, că rămânând cu mine poți să ai destin, nu doar… soartă. Nu pot sacrifica scrisul pentru nimeni și o femeie ar putea să facă mult, fiind cu mine, ca să-mi pot scrie cărțile, dar nu ca să mă „încurce“. Dacă n-aș crede că poți înțelege (nu accepta!) orice „incomoditate“, nu ți-aș spune, probabil, tot ceea ce gândesc. Mă gândesc deseori la înțelepciunea cuplului Sartre – Beauvoir. Nu vreau să fim ca ei, nu putem fi ca ei, dar, păstrând proporțiile și raportările, găsesc admirabilă o asemenea conviețuire, profund spirituală, profund atașantă, definitivă. Sunt zile în care ceea ce simt eu pentru tine atinge culmea frumuseții și a iubirii. Aceasta nu poate fi o eroare, nu mă pot înșela atât de în absolut, atât de profund. O „diagramă“ a iubirii pe care o am pentru tine, te-ar zăpăci cu totul; dacă ai ști cât de mult te iubesc. Îmi spun că poți ști și fără să ai acea diagramă.
Întrebată ce sfaturi i-ar putea da unei fete de douăzeci de ani, Simone de Beauvoir a răspuns: „Comme je suis une intellectuelle, je lui dirais probablement de lire, étudier, d’apprendre, de réfléchir. Je lui parlerais du féminisme. Je lui dirais, si ça se trouve, écrivez, c’est un grand bonheur d’écrire malgré toutes les difficultés. Et puis, occupez-vous du monde autour de vous, essayez de vous engager dedans… Mais c’était peut-être plus facile autrefois, il me semble que j’ai eu beaucoup de chance, de mon temps, il y avait plus de passions intellectuelles…“
Există un punct în care sunt absolut de partea îndemnurilor domnului profesor, deși gândim cu totul diferit. Dumnealui-cu restricții. Eu – ca un poet, ca un om care n-a imitat niciodată.
A nins, ziceam. Mult. Deci, urât! Stau în casă. Așa sunt mai aproape de gândurile mele.
Te sărut, te sărut!
Aurel
– În ultimele zile n-a venit nicio scrisoare de la tine, în afara celei din 15 noiembrie, în care erai îngrijorată că tac!
A.
