19 octombrie 1987
Minune dulce,
De vreo două ore tot scriu și rescriu un poem de care nu-s mulțumit, deși am sentimentul că trebuie să fie grozav. Așa că: trec la alt poem. La tine.
Mă cam doare capul, m-am încăpățânat prea mult cu poemul acela și azi nu a vrut să mă asculte. Mi-a fost frig la școală, stând pe afară cu puștii, și am făcut foc imediat ce am revenit acasă. Căldura m-a deconectat, dar se pare că trebuia să mai fac o plimbare pe un drum de pe aici. Ascult Mike Jagger la cei care dau muzică bună și la ora 1730. Pe la 15, poștașul mi-a adus trei scrisori. Una era de la tine (am primit-o și pe cealaltă, sâmbătă; toată săptămâna te așteptasem; semănăm: amândoi ne neliniștim când se-ntinde tăcerea, semn că a început să ne lege mai mult decât dragostea – viața, deși cred că-i sinonime!), una de la Adrian Marino (care pleca spre Belgrad; mi-a trimis și o „Tribuna“ în care a scris de „Bibliotecă“) și una de la o fată paralizată care scrie poezii[1]. Mi-ai umplut mințile de bucurie cu scrisorele tale. Știi ceva? Am început să cred. Mă gândesc tot mai profund că trebuie să ne adunăm împreună, că ne-am întâlnit și că suntem norocoși de ceea ce ni s-a întâmplat. Sunt convins că te iubesc cum nu mi s-a mai întâmplat și că vreau să-ți dăruiesc tot ce am bun și frumos. Ai perfectă dreptate când spui că ne leagă tare multe gânduri în care semănăm. Niciodată parcă n-am simțit ceea ce simt de când ai venit tu. Fă și pe naiba și rămâi cu mine! Poți fi convinsă à jamais că și eu vreau să rămân cu tine (aici am întrerupt: o ploaie de frunze s-a aruncat în ferestre și m-am uitat la ele; simt că o să plouă și că o să scriu și poemul acela cum trebuie – cum trebuie?!). Îmi ești nespus de dragă, gândurile tale sunt mai mult decât pe gustul meu, zilele ce se anunță cu noi împreună sunt în mod evident minunate, așa că nu există niciun (alt) drac și care să ne încurce. Gândește-te la mine cu tot ce ai frumos și apără-mă! Nu fac altfel nici eu, Irina. Ești primul om pe care vreau să-l iau cu mine. Așa ceva n-am mai simțit niciodată. Lasă-mă să mă mai îndoiesc, să-mi „prezint“ neîmpăcările, dar mizează pe mine, pe sufletul meu, pe dragostea cu care te învălui. Așa-mi zic și prietenii: trebuie să întâlnesc și eu o fată care să-mi placă din toate punctele de vedere – și tu ești superbă!
Se spune deseori că atunci când iubești tare mult un om, îl respecți mai puțin. Nu știu, eu găsesc stupidă această opinie. Pe un om îl respecți mai întâi; nu văd cum poți iubi foarte mult un om dacă nu-l respecți foarte mult. A respecta înseamnă elecție, înseamnă înțelegere a celuilalt, înseamnă dăruire și recunoaștere. Spun acestea marcat și de gândul aparte pe care ți-l port, o considerație pur spirituală, curată. Ador toate aceste scrisori ale tale în care te mărturisești absolut sinceră; nu-mi vine să cred că poți fi altfel cu mine; și chiar dacă nu ne-am iubi atât de mult, am fi la fel de deschiși. Îți citesc cuvintele și mă gândesc că un om care vorbește așa nu poate fi decât crezut. Nu se poate mima nimic altfel. Ar fi îngrozitor pentru tine însăți, în primul rând, să te dezici de tot ceea ce-mi spui. Sunt mândru de tine, Irina! Povestea cu tine mă onorează. Prin tine. Pur și simplu aproape uit a cui ești. Tu, singură, tu cu gândurile și simțămintele tale – ești de-a dreptul minunată. Dacă poezia mea și ce mai e cu mine te onorează la fel (ca să zic așa), atunci e o dată-n plus minunat.
Mi-e așa dor de tine, încât nu-mi pot depatetiza vorbele! Mă gândesc la tine cu o duioșie scandaloasă. Aproape lăcrimez de emoție când îți vorbesc, când vreau să fii aici. Nu, chiar așa nu mi s-a mai întâmplat. Dumnezeu ți-a dat atâtea daruri! Împărțindu-le cu mine, ești o zeiță. Știu bine că mereu ai să fii așa. Pentru că voi ști întotdeauna să înfrumusețez zilele tale, să-ți fiu mai mult decât tare apropiat, să te apăr. Nu poți suferi lângă mine decât dintr-un singur motiv: acela că te iubesc prea mult! Dar plec de la gândul că nimic nu e prea mult când iubești cu tot sufletul un om. Mă mir și mi-e teamă din când în când pentru că realizez perfect miracolul venirii tale dans ma vie și cred că sunt fericit. Structura mea poetică este a unui prăpăstios, a unui mare amărât, percep mult mai bine lucrurile triste prin cuvânt, dar mă exteriorizez altfel, știu să nu întunec pe ei care-mi sunt în preajmă. Știi cum simt? Putem să nu ne spunem deloc „vorbe mari“, că oricum nu ne mai putem despărți. Așa simt. Intrăm tare profund în concordanță și așa ceva se-ntâmplă rareori cu un bărbat și o femeie. Sunt îndrăgostit de tine până la amețeală! Lasă-mă așa, mi-e bine așa, am și eu dreptul să fiu beat în felul meu. Toată casa aceasta a mea s-a învățat cu tine, te așteaptă. Asta e „ferma noastră din munți“. Probabil că aici vom trăi cele mai faste zile și nopți. Pentru că aici suntem mai aproape și de Dumnezeu și de tot. Am încredere în tine – nu mai am îndoieli. O să avem mereu grijă unul de celălalt. La scrisorile pe care mi le scrii, o să tot am de răspuns. Încă nu am continuat cu vorbe la tot ceea ce mi-ai spus în scrisoarea de ziua ta; mă bucur că mereu vom avea ce vorbi. Ai toate motivele să fii geloasă, dar să te gândești că de fapt nu ai de ce. Nu iubesc pe nimeni ca pe tine și mă gândesc să mă despart politicos de toate fetele care nu mă lasă în pace. N-ai să te superi că trebuie să fiu atent cu acea Maria, în sensul că trebuie s-o obișnuiesc încet cu venirea ta în viața mea. Nu puteam să fiu singur mereu în ultimii cinci ani. Și fata aceasta n-a iubit pe nimeni în ultimii cinci ani. Acum doi ani, când m-a văzut pe stradă cu o alta, a vrut să se sinucidă, a ieșit o întreagă poveste acolo la liceu. Sigur, e curată prostie să te sinucizi pentru un bărbat, dar nu mi s-a părut niciodată că am vreun drept să-mi bat joc de sufletul cuiva. Am obișnuit-o, s-ar zice, în acești ani cu ideea că nu se știe nimic despre ce va fi cu mine și cu ea, nu am vorbit decât despre, cel mai des, imposibilitatea de a rămâne împreună – pentru că am vrut să fiu singur pentru totdeauna. E bolnavă, cred că ți-am mai spus, i se umflă mâinile și picioarele (acestea, de la genunchi la vale), e frumoasă, n-a reușit la facultate, are niște părinți proști, ne vedeam întotdeauna rar. În același timp, investind ea totul înspre mine, neavând realmente niciun prieten, gândindu-se, probabil, mai mult decât trebuie la mine, ar putea fi profund șocată de plecarea mea. Niciodată nu e drept să-ți înalți bucuria uitând de amărăciunea altcuiva. Boala ei (medicii nu au reușit să precizeze ce poate fi) m-a inhibat mereu, dar, în același timp, m-am gândit cum s-o ajut. Au fost vremuri în care am iubit-o mult, cred, deși nu e o spirituală, are doar bun-simț în această latură. Sigur, nu ne întâlnim întotdeauna cu cine am vrea, dar trebuie să ne întâlnim cu cineva, totuși. Îți spun aceste lucruri pentru că vreau să nu disprețuim (involuntar) prin dragostea noastră anii din urmă în care fata aceasta a vrut să și moară de cât mă iubea. Nu-i puteam interzice să mă iubească și frumusețea ei era cel mai des remarcabilă. Dar n-am putut comunica niciodată cu ea în mod real. Stând în preajma gândurilor mele, s-a obișnuit să vadă lumea prin mințile mele. Poate că mă gândesc la ea din bunătate. Nu pot să fiu rău cu oamenii de care m-a legat măcar o zi frumoasă. Maria fugea de la școală numai ca să mă vadă jumătate de oră, deși e o structură cuminte. Risca atunci când nu trebuia să riște, putea fi dată afară de la internat etc. Un personaj, în felul ei. Ea nu are niciunul din darurile tale, este evident eclipsată, pierde fără întoarcere teren, ca să zic așa. Și tocmai de aceea vreau să nu o întunec. Când a trecut acum trei săptămâni pe la mine, venea de la medic. Mi-a spus că papa-ul ei n-ar putea să-i găsească de lucru la Piatra Neamț. Stă acasă și face probleme. Am rugat-o întotdeauna să învețe, am făcut-o să înțeleagă ce stupidă poate fi viața ei dacă nu va reuși. Ca și Paia, vine duminica (dacă vine). Deci să nu fii geloasă. Ți-am umplut două pagini cu ea pentru că așa mi se pare moral, pentru că vreau să ai încredere în mine, pentru că vreau să nu împânzesc cu pustiuri sufletul niciunui om. Te rog să ai încredere-n mine. Mereu. Ai venit atât de brusc în viața mea și atât de minunat, încât m-ai zăpăcit cu totul. M-am detașat de „șocul inițial“ și am constatat că rămân zăpăcit. Venirea ta în munți a deschis o poveste grozavă.
Am nevoie de tine cum nu am simțit niciodată că am nevoie de o femeie. Probabil că dacă nu ai fi atât de citită și inteligentă, nu ne-am înțelege atât de profund.
Am tăcut atâția ani, Irina! Acum am perspectiva unui om seducător cu care voi putea vorbi mult, orice, ziua și noaptea. Mă bucur atât de mult că exiști și că-mi spui că vrei să exiști cu mine! Îmi convine (chiar așa) cum ești, serios! Și eu sunt un motan comod și în mod real nu mă pot pricepe decât cu oamenii foarte inteligenți. Cu oricare alta ar fi trebuit să explic ceea ce între noi se înțelege de la sine. Știu că te iubesc mult de tot. Știu că vreau să-ți dăruiesc ție zilele mele. Simt că le meriți, așa cum simt că niciun alt bărbat nu te-ar putea iubi atât de mult, atât de emoționat, atât de grijuliu și de bun. Îmi face bine sentimentul pe care mi-l dai: că ești bună, că ai un suflet bun! Cred că nu poți fi rea. E suficient să te privesc pentru a ști aceasta. Cel mai des, poate că nimic nu e mai emoționant la oameni decât bunătatea. Bunătatea e ca bunul-simț: o ai sau nu o ai. Dacă nu o ai, n-ai ce pune în loc. Nu vezi, sunt o grămadă de oameni care au citit tomuri întregi despre bunătate, sunt marcați și copleșiți de bunătatea altora, dar ei sunt incapabili să fie buni, sau, în orice caz, să fie buni în mod consecvent!
Eu sunt rău numai cu proștii. O, de-ai ști! Ți-i scot din minți cu sarcasmul meu. Pentru că nu pot dialoga cu ei, pentru că sunt convins că răul nu vine de la bombă, ci de la proști. Ca să pot rămâne bun, este necesar să fiu intolerant cu proștii. Sigur, e vorba de proștii agresivi, țâfnoși, pentru că sunt și proști rezervați, „la locul lor“, pe care Dumnezeu îi numără doar, ca pe oi. Eu nu am nicio vină că ei sunt cum sunt și că eu nu-s ca ei. Eu nu admit să fiu prieten cu oricine, eu nu admit proletarizarea în masă. Cred că din igienă. Destul de inadecvată, scrisoarea aceasta! Sunt prea împrăștiat, prea patetic, prea inconsistent poate. Nu vreau să fac din scrisori literatură. Mă folosesc de ele pentru a-ți putea vorbi, pentru a te atinge, pentru a nu fi singur, dar îmi repugnă să bat câmpii când îi vorbesc unui om pe care-l iubesc mult. Sau poate că trebuie uneori să fiu și „prostuț“, incoerent, pentru că sinceritatea unui om nu poate fi întotdeauna „în“ stil.
S-a făcut târziu și vreau ca mâine, în zori, să pun la poștă o scrisoare pentru tine. Ți-am mai scris una, pe 13, cred. Voi reveni, desigur, mai profund, mai puțin împrăștiat. Cred că sunt și obosit sau ceva în genul ăsta. Poate că și orele cu acel poem m-au împrăștiat, poate că e prea cald aici în cameră acum.
Deci, ca să închei cumva, îți mai spun când vin la Iași. Voi lua banii pe 2 noiembrie, sau pe 3. Cred că pe 7 (sâmbătă) voi fi la Iași, urmând să rămân și duminică și luni. Am zis „sfârșitul lunii“ din cauza dorului de tine, dar știam că abia după 2 pot veni. Nu fi tristă! Am să vin mai des după ce vine noiembrie. N-am mai luat banii de pe 2 septembrie. Și sunt tare risipitor. Nu știu cine m-ar putea învăța să „fac economii“.
Voi reveni, Irina!
Chiar mi-e somn. Am să adorm cu tine, ca de obicei. Te sărut dulce-dulce!
Aurel
– Am să-ți trimit și poemul!
[1] Poeta Maria Agavriloaie.
