13 octombrie 1987
Irina,
În ultimele zile am tot vorbit cu tine, dar nu ți-am mai scris. Cred că am vrut să primesc răspuns în vreun fel la cele trei scrisori pe care ți le-am scris în această lună. Probabil că numai când iubești mult un om ți-e teamă că o să tot tacă. Constat că, vrând-nevrând, devenim oarecum revendicativi: vrem aproape totul unul de la celălalt. Nu-ți va fi simplu, să știi, să mă obișnuiești să am încredere în tine. De fapt, până și acest cuvânt – încredere – necesită precizări. Neavând Termenii destul de bine precizați, putem vorbi fără conținut. Vezi, îți recunosc orice libertate, inclusiv aceea de a te plictisi, de a pleca, de a nu-mi mai da semne, însă, în același timp, mă apucă damblaua la gândul c-ai pleca din zilele mele. Știm atât de puține unul despre celălalt, și totuși s-au întâmplat atâtea lucruri aparte între noi în ultimele săptămâni. Doresc atât de mult să realizezi că-ntr-adevăr așa e și să vrei să nu pui negură în tot ceea ce ai aprins! Mă feresc să devin retoric, mi-a fost întotdeauna silă de stupiditate, dar a început să-mi fie sete de tine sau ceva în genul ăsta. Minune ce ești! Taci de două săptămâni și tăcerea ta începe să mă „scandalizeze“. Trebuie să faci eforturi și să-mi scrii. Mă trezesc și noaptea și constat că nu știu unde ești și că aș vrea să știu, să te ating, să te mângâi.
În ultimele zile am scris. Chiar și astă-noapte mi-a pus daimonul izvoarele-n minte. Nu, nimic nu mă bucură mai mult decât minutele în care scriu, acele minute în care se-ntâmplă ceva cu mine! Este o stare care nu se poate preciza, explicabilă doar prin inexplicabilitatea manifestării ei. M-am gândit mult la tine și aș vrea uneori să-ți vorbesc despre „nebunia“ aceasta, aș vrea să ne gândim împreună la ea. Nu știu dacă fac bine, nu știu dacă fac bine închipuindu-mi aproape toate bucuriile cu tine. Simt că mă atașez tot mai mult de tine și mă cam îngrozeşte gândul că, totuși, ai să pleci, că o să preferi într-adevăr „other voices“. Mi-e și ciudă pe neîncrederea aceasta a mea, pe ceea ce nu are constanță în gândul cu care te înfrumusețez și iubesc. Nu mi-e teamă că voi fi distras de altceva, nu, mi-e teamă de tine. Îți mărturisesc această „incapacitate“ și aș vrea ca ea să fie, de fapt, reflexul acestui început în care am vrea să stăm mai mult împreună și nu putem. Nu pot să-ți dăruiesc tot timpul meu, nu voi putea niciodată să „renunț“ la poem, dar aș putea înțelege că va fi așa nu din neglijență, nu dintr-un soi de indiferență, ci din însăși datele condiției mele?! Și nu vreau să-mi fie teamă de ceea ce-ți spun. Îți voi vorbi mereu deschis, pentru că mizez pe intelectualitatea ta, pe buna ta credință. Se poate vorbi despre orice. Nu vreau să ne cunoaștem din orgoliu, din vreun sentiment de dominație, ci pentru a ne simți bine împreună, pentru a nu ne ofensa sensibilitatea și bunătatea.
Când în multe din zilele și nopțile din urmă am auzit mereu cerbii boncăluind prin pădure, de fiecare dată aș fi vrut să auzi și tu. Este fascinant tot ceea ce continuă stabilitatea naturală, ca să zic așa. Am rămas fascinat de sunetele acestor munți, de culorile lor, de toate gângăniile și animalele care-i cutreieră. Mi-amintesc câte zile am urmărit drumurile furnicilor, cărările cerbilor, repetarea culorilor. Simt nevoia să te iau cu mine pentru a te „plictisi“ anotimpuri întregi prin astfel de minuni. Ideea de tine cu mine, ei bine, mă emoționează. Am fi un ghem dat naibii. Și dacă viața asta se tot duce, măcar să fie pe măsura comodităților noastre. Am atâta umor, încât îmi zic că aș putea salva doi oameni de la orice: pe tine și pe mine. Vezi bine, m-am obișnuit cu neplecarea mea de aici. Și-s doar două săptămâni de când știu că trebuie să mai rămân aici, că nimeni nu poate să mă mute. Îmi păstrez amărăciunea (care este altceva decât suferința!) și încerc s-o convertesc în poem. Mă gândesc cum să-ți mai mulțumesc pentru poemele pe care le-am mai scris plecând de la tine! Astea e grozav, Irina! Mie nu-mi mișcă mințile orice femeie. Să nu-ți bați joc niciodată de toată această frumusețe în care sunt cu tine. Ar fi mai bine să îngrămădim punctele de acum, decât să ajungem la ratarea unei emoții pe care eu o simt tot mai puternic. Cred mereu că nu există cutremur pentru sufletul meu, dar mai cred și că nu am merit răutatea cuiva. Ceea ce este hăituit în mine nu se va explica niciodată pe deplin. Asta e structura mea. Hm! Îți dau vești despre incoerențele mele, despre lupii singuratici care-mi adulmecă simțurile și cuvintele, despre micile zeități care mă fac bărbat sau diligență. De vreo două zile mi-e ciudă pe pozele cu tine. Ești atât de dulce în ele și stai acolo nemișcată și mută, în loc să ieși aici… pe tabla de șah ca să ne facem pe nebunii. Am început să mă gândesc la vacanța noastră ca la nu știu ce. Doamne, nu trebuie s-o ratăm, nu trebuie să fie nicio clipă pleoștită!
Am făcut foc, e atât de cald aici! Afară plouă. Când plouă, nu pun discuri. Ar fi insuportabil, ar fi o erezie. Numai pe tine aș vrea să te mai aud, respirând ca o boboacă lângă pleoapele mele.
Dacă m-aș fi mutat la Piatra Neamț, n-aș fi scris nimic, poate, în toamna aceasta. Până la urmă nu pot da dreptate decât poemului. Am să-ți scriu și ție un text din noaptea trecută, deși, pe la aproape toate e posibil să mai revin.
Săptămâna viitoare, deci pe 23, 24 și 25 octombrie, voi fi la Târgu-Neamț, la Colocviile de poezie. Au fost aprobate ieri de Consiliul Culturii. Vor veni din nou mulți poeți și de mulți dintre ei îmi este și dor.
Azi am bătut la mașină ceea ce am tradus despre boala și moartea lui Bourvil. Pentru almanahul „Ateneu“. Dar îmi ia prea multe ore bătutul la mașină. Și nu mă pot dezbăra de stilul meu de a bate numai cu o mână. Zece pagini mi-au luat vreo patru ore, dacă nu și mai mult. Am revenit acasă supărat. Parcă mi-ar fi furat cineva din viață. Sigur, nu Bourvil, dar ar trebui să găsesc pe cineva care să bată acele traduceri. Poate că dacă aș avea a mașină de scris acasă, ar fi altceva!
Nu vreau să te rog să-mi scrii, dar nu mă simt deloc bine dacă nu-mi scrii mai des. Nici nu credeam că ieri sau azi nu am cuvinte de la tine. Îndoapă-mă, te rog! Numai scrisorile tale le aștept cu adevărat.
Am hotărât: îți scriu un poem atunci când primesc cuvinte de la tine! Fată dulce, până la vară ce-ai să faci din mine!?
Te sărut! Parcă i-aș spune gardului. Ar trebui să nu vorbesc sărutul. Ar trebui să fii aici. E atât de cald! Ți-ar fi suficienți cerceii!
Al tău,
Aurel
