8 octombrie 1987
Dulce Irina,
“La plaisanterie” de Kundera este o carte superbă. O citesc răbdător și atent, savurând-o. Sunt șicâteva cuvinte care ar necesita dicționarul, dar prefer să nu apelez la dicționar, pentru a nu-mi întrerupe plăcerea. Îmi amintesc că o plăcere asemănătoare am traversat și acum câţiva ani, când am citit o altă carte de la Tuca: „Jours Tranquilles à Clichy“ de Henry Miller. Îmi place atât de mult să citesc cărți bine scrise, indiferent de ce se „ocupă“! Îmi amintesc, iată, de tot ceea ce am citit de Sherwood Anderson (Pavese învățase engleza numai pentru a-l citi pe autorul lui „I’m a Fool“; à propos de Pavese, tu ai citit jurnalul lui, „Il mestiere di vivere“, adică „Meseria de a trăi“?!), de o seducție asemănătoare în timpul lecturii. Isaak Babel, de asemenea, m-a încântat la nivelul scriiturii. Sigur, sunt și mulți alții, dar m-am gândit numai la aceștia în seara aceasta când picură din streșini ca într-o casă locuită de muți. Mi-e puțin dor de poemele tulburătoare „despre“ ploaie pe care le scriam prin 1976 – ’77. Voi reveni, sper, în lumea ploilor. Sunt atât de profunde, de liniștitoare!
Când plouă, n-ar putea nimeni să mă enerveze.
Când plouă, eu sunt The rich man.
Știi, azi am fost la biserică. A murit o mătușă. Avea 86 de ani și păreri neexprimate despre mine. Am atât de mult bun-simț încât mă duc la înmormântările oamenilor de care mă leagă ceva. Nu-mi face nici o plăcere să merg, desigur, dar mi-ar fi jenă de mine sau ceva în genul acesta dacă nu mă duc. Nu din evlavie, repet, ci din bun-simț. Moartea nu mă emoționează, mă enervează doar. Nu mă gândesc mereu la ea, dar se pare că ține de plânsul meu pe care-l vorbesc uneori în texte. Mie mi-au murit toți prietenii din copilărie. Mi s-a părut întotdeauna îngrozitor că mi s-a-ntâmplat una ca asta. Băiatul cu care am petrecut zile de aventură și libertate prin clasele 6 – 8, a fost împușcat într-o dimineață cețoasă. Eram la Sulina, în război, când mi s-a adus vestea și mi-amintesc că am aruncat castronul cu ciorbă (deși cred că erau un fel de lături) din fața mea. Apoi am fugit pe câmp, până pe țărmul mării, m-am întins pe nisip și am plâns și am amărât. Un altul, cu care jucam fotbal zi de zi, tot în acei ani, și căruia-i spărgeam capul, din joacă, în mod repetat, a murit de leucemie la 17 ani. Îi era teamă de injecții și iubea o fată care mai târziu s-a îndrăgostit de mine. I-am împrumutat, fetei, o carte – „Binecuvântaţi animalele și copiii“ (s-a făcut și un film superb după ea, un film în care cântau cei de la „The Carpenters“) – și am preferat să nu mi-o mai înapoieze decât s-o mai văd. Constat că nu-mi mai amintesc nici cum o cheamă. Apoi, fata cu care am mers în fiecare dimineață la școală în clasele a IX-a și a X-a, a fost găsită moartă în baie. Cel mai bun prieten din liceu, un zăpăcit cu care-mi petreceam tare multe după-amiezi, a fost de asemenea împușcat, pe un aeroport. Era-n decembrie, avea o gaură în frunte și cu două zile în urmă fusese împușcat și John Lennon. Și, pentru ca nebunia morților mei (cum să fie altfel?!) să nu se sfârșească, în primăvara acestui an a murit pe neașteptate și Lili, o elevă a mea care-mi scrisese acum doi ani că mă iubește din clasa a V-a și că nu mai poate să nu-mi spună aceasta. Avea 18 ani și era nespus de frumoasă!
Deci, ziceam, am fost la biserică. Erau doi popi. Un ghebos stătea în genunchi, cu picioarele depărtate (crăcănate ar fi mai bine zis), cu părul zbârlit. Mi-a atras atenția. Deasupra lui, chipurile pictate comercial ale lui Marcu, Matei, Luca și Ioan. Părintele Spiridon era patetic și m-am gândit că aceasta e cel mai nefericit mod de a face propagandă bisericii. Când a spus că va veni ziua în care toți vor învia, după chipul și asemănarea lui Isus, conform învățăturii, m-am gândit că o asemenea înviere ar fi imposibilă. Au murit prea mulți. Dac-ar învia, n-ar avea loc atâţia. Ideea de înviere este anafura oricărei predici. Dar m-am gândit cu înțelegere la Dumnezeu și, recunosc, și din cauza ta. Mi-am spus ani în șir că o femeie care s-ar întâmpla să fie cu mine și care ar vrea să fie mireasă într-o biserică e o femeie de care mă despart. Cu tine, iată, lucrurile se schimbă. Dorințele pe care mi le relatezi în acest sens, nu mă mai „scandalizează“. Simt pur și simplu că toate devin firești cu tine și că o să-mi placă orice cu tine. Dacă va fi să fie. Să fii tu femeia aceea pe care n-am întâlnit-o niciodată până acum? Să fiu eu bărbatul cu care tu vrei să împarți candelabre pe cer? Sunt întrebări ușor retorice, distanțate. Știm amândoi că trăim într-un sentiment deosebit de curat. Numai mizând pe această curățenie a simțămintelor noastre putem întemeia un regat. Un regat în care nimeni nu e supus. Un regat cu noi doi. Și cu prietenii noștri! Cei reali, nu cei conjuncturali. Pentru că vremurile au drumuri mai adânci, nu întâmplătoare.
Am băut vin roșu. Părintele Spiridon a ținut neapărat să stau cu el la masa acelui praznic. N-am mai făcut-o niciodată. Și ca să nu gafez în locașul lor, am vorbit despre Fericitul Augustin și despre Nichita Stănescu. Pe urmă am venit acasă și am citit din Kundera. Ca să restabilesc echilibrul.
Ți-am scris și ieri. Și ți-am scris și cu două-trei zile mai în urmă. Mi se pare atât de firesc totul! Simt nevoia să vorbesc cu tine, mult, pentru că numai tu ai putea să te răzbuni pe singurătatea mea și să mă iei cu tine. Sigur, nu trebuie neapărat să mă iei, dar mi-ar plăcea s-o faci într-adevăr.
Mâine am o singură oră. Aș vrea să continue ploaia. Pentru că numai așa este posibil să scriu. Cercei tăi umblă prin textele mele. Îi vei găsi tu, nicio grijă!
Hai să-ți spun o poezie („Elegie“) de Mihail Grama, unul din poeții „generației războiului“:
Când ninge-ncet pe îngeri ca pe lucruri,
când apa trece și pietrele rămân,
când toate sunt ca la-nceputul lumii,
al tău rămân – Al cui să mai rămân?
Te sărut, Irina, cu voia sau fără voia alor tăi!
Când erau tineri, stelele lor nu ascultau de nimeni.
Vreau să spun că și noi avem dreptate!
Al tău,
Aurel
