Borca, 6 octombrie 1987
Irina,
Cum îmi mai copleșești zilele! Îți vorbesc în fiecare zi și, deși n-am fost mereu un „bun creștin“, cred că intrăm în concordanță în cele mai diverse locuri, în cele mai neașteptate momente. Savurez căldura acestor zile, culorile tot mai alambicate, chiar și răcoarea cețoasă a dimineților (ce verde pofticios, brumat bântuia azi-dimineață privirile!) și regret cum parcă n-am mai făcut-o niciodată că nu pot împărți cu tine această savoare. Dar vom avea toamnele noastre, sper, toamne în care să putem cutreiera în mod real munții aceștia, demențele lor cromatice, împăcarea aceasta în care merele trec dintr-o zi în alta. Locuiești tot mai des și tot mai mult aici. Nu-mi mai este dor de femeie, mi-e dor de tine! Îți mărturisesc tot miracolul prezenței tale în viața mea de acum pentru că sunt bulversat, mirat și tare mulțumit. Mă bucură nu doar prezența ta, ci și ideea de Irina. Nu voi deveni un om cuminte, știu bine, dar am sentimentul că „amestecul“ tău în zilele mele m-a determinat în zilele din urmă să-mi promit să nu mă mai enervez din cauza Telejurnalului, a stingerii luminii etc. și, tot din cauza ta, probabil, am vorbit cu mama cum nu am mai vorbit: am stabilit să nu ne mai certăm, să ne abținem cumva, pentru că este nefiresc să mă cert atât de des și aiurea tocmai cu ființa căreia îi datorez el mai mult.
Nu vreau să mă îndulcești, dar vreau să fim de partea unui modus vivendi care să ne bucure până la uitarea de sine. Eu, care n-am purtat niciodată cu mine scrisorile iubitelor, constat că îți iau cuvintele peste tot, că recitesc scrisorile tale pe malul apei, în singurătatea unei cancelarii, pe marginea unui teren de sport, pe munte.
Ești atât de dulce și în scrisori, atât de hotărâtă în iubirea pe care mi-o mărturisești! Îmi spun că nu se poate să mă minți, că n-aș merita să mă minți, că realmente ni s-a întâmplat să avem noroc și să ne întâlnim. Mă voi obișnui să te cred. Mă seduci tot mai mult, mă raportez tot mai des la tine. Ce dezastruoasă ar fi o despărțire! Nu elimin această posibilitate, știind eu că orice minune are fabulele ei risipitoare, dar îmi dau seama perfect ce nedrept ar putea fi. Am zile în care îmi pierd coerența din cauză că mă gândesc prea intens la tine. Atunci, sigur, nici nu pot comunica. Te-aș privi doar. Nici aceste scrisori pe care ți le scriu n-au tot timpul prospețime și dezinvoltură. Toate au și tăceri, pasaje banale, uitări. Cred că sunt paraliziile pe care mi le rezervă tocmai intensitatea iscată de gândul meu prins cu totul de tine, de imaginea ta. Fotografiile cu tine sunt superbe, dar nu pot înlocui prezența ta.
Azi, undeva pe malul apei, la vreo trei kilometri de locul de unde-ți scriu, am citit un gând al lui Marius Robescu din ultima sa carte, postumă: „Dintotdeauna mi-am închipuit fericirea la o masă de Anul Nou, întruchipată de femei frumoase râzând cu hohote imateriale“. Mi-ai vorbit de atâtea ori despre Crăciunul nostru, încât am un sentiment asemănător celui al lui Robescu, cu precizarea că în loc de „femei frumoase“ gândesc „Irina“. Simțim atât de frumos acele zile cu noi doi, încât ele nu pot fi decât minunate.
Nu-ți pot răspunde într-o singură zi la scrisoarea ta venită în două plicuri (și plicurile de la tine sunt cu totul altfel decât toate plicurile pe care le-am primit vreodată!), de aceea mă voi lungi, încercând să-ți scriu întotdeauna când simt nevoia să-ți scriu. Ai merita să-ți scriu în fiecare zi, dar nu vreau să fiu un om beat, nu vreau să depersonalizez cuvântul; sunt și zile în care cuvântul trebuie să se odihnească, să aștepte, să mă cheme el, să nu-mi fie prea apropriat. Un cuvânt nu trebuie să treacă, el trebuie să „civilizeze“, să fie ca o flamă pe care o reții. Și dacă, într-o scrisoare, sunt două sintagme în care sufletul celui care citește fulgeră, atunci cuvântul a venit când se cuvenea.
Îmi vorbești, în debutul epistolei tale, de amărăciunea provocată de „cineva“ care-ți vrea „cu dinadinsul răul“. Obișnuiește-te cu gândul că nimeni nu-ți poate face vreun rău cât ești cu mine și că indiferența este altceva decât neutralitate, este o formă superioară de nealiniere, de replică la adresa intriganților, snobilor și porcilor. Aceasta nu înseamnă că trebuie să refuzi dialogul, oricât de ostil ți-ar fi „cineva“-ul. Causeria feminină este imprevizibilă și bărbații nu se pot amesteca în „disputele“ voastre. Pentru că le-ar fi greu să sesizeze profund mobilurile niciodată cu adevărat relevabile ale încrucișărilor voastre.
Ostilitatea oamenilor de calitate este și un elogiu. Înseamnă că ei sunt provocați de personalitatea ta, mai mult sau mai puțin vehementă. În mine există o plăcere aparte de a fi provocat și nu înaintez o gratuitate când, într-un poem, afirm: „numai provocat am trăit în fața poemului“. Și poemul, știi, e o lume. O lume în care toți sunt înfulecați, toți vor să-și țină speech-ul și toți probează un păcat al veacului: acela de a nu mai avea răbdarea să-l asculte pe celălalt.
Dacă bucuria ta poartă în mod real numele meu, atunci apără-te cu mine, cu liniștea în care te gândești la mine, la poemele mele, la noi. Nu trebuie să-ți ciuntești tandrețea în ciripiturile mai mult sau mai puțin corosive ale „vecinilor“. Vecini de amfiteatru, de tramvai, de limbuție. Adăpostește-te inclusiv în amintiri (de care-mi vorbești), dar punându-le în evidență prin nostalgiile care visează prezentul, unicul în mod tulburător real. Și învață tot ceea ce școala îți impune acum! Memoria ta e bună, încă, și ai timp să repudiezi tot ce ai învățat în numele corectitudinii, linearității și didacticismului. Știi cum? Reconsiderând totul, stând cu mine, citind „pe urmă“ altceva. Dar și acum, nu doar pe urmă! O carte de Marcel Blecher sau Bruno Schulz mi se pare mult mai benefică decât orice carte a lui Balzac (pe care oricum l-ai citit și-l citești în virtutea programei) sau Rebreanu. Nu vreau să înjosesc valoarea celor din urmă, ci să pun în evidență „instabilitatea“ atât de constructivă pentru un spirit real a celorlalți doi.
Zic: Doamne să nu vorbesc în pustiu! Pentru că nu mai am timp să vorbesc pustiurilor. Eu am trăit destul în pustiu, deși am fost doldora de himere, însă un pustiu este întotdeauna și o capcană. Gândesc dragostea mea cu tine ca pe o libertate pe care ne-o asumăm și pe care o apărăm. E o dragoste care merită viețile noastre, nu mofturile noastre, nu snobismele noastre afective. Simt că-ți dăruiesc mult și că voi continua să-ți dăruiesc. Este mereu discutabilă intensitatea cu care iubește un bărbat sau altul o femeie, dar am sentimentul că nu poți fi iubită mai profund decât te iubesc eu. Am trecut atâtea fluvii! Știu bine că nu m-am îndrăgostit ca un dandy și că nu-mi pierd vremea. Toate armele mele există de o vreme și pentru a te apăra pe tine. Și poate că mi-e teamă uneori numai pentru că te iubesc tot mai mult, pe zi ce trece. Nu ești body, nu ești așa ceva în primul rând, te receptez dincolo de instincte, ești un fel de magie care le include pe toate. Și dacă exagerez în omagii, știu bine că exagerez dinspre o reală afecțiune. Închipuie-ți: poți pleca și mâine, îți recunosc această libertate, dar mă detașez și realizez imensa nedreptate pe care ar releva-o un asemenea gest. Îmi răpești singurătatea, „libertatea“, nebunia chiar, și, culmea!, mi se pare că merită să le pierd pentru tine. Poate că vei ști să nu uiți ce e scrisul în viața mea, faptul că nu eu l-am ales, că el m-a ales pe mine, că prin natura lui pune pe „planul al doilea“ cam totul, dar aceasta nu înseamnă că trebuie să te simți „a doua“ în sufletul meu. Între o femeie și poezie nu pot alege decât poezia. Dar nu o fac oripilând femeia, neglijând-o, „inferiorizând-o“. Consider că e greșit din capul locului să se pună problema primordialității în acest caz. Și, să spun din nou, tu îmi dai atât de des sentimentul înnebunitor al prezenței poeziei. Nu poți confunda poemul cu oricine. Dacă-l confund cu tine uneori, atunci înseamnă că ești o minune într-adevăr. Mă bucur sincer-sincer de tine. Și nu vreau să fie nimic crispat între noi. Mizez pe superioritatea înțelegerii tale, pe inteligența ta, pe tandrețea ta. Nu în ultimul rând tandrețea. Cărțile le fac uneori țepene pe femei, ceea ce este inhibant. Cred că un bărbat are nevoie, în primul rând, din partea unei femei, de tandrețe.
Vom discuta într-o scrisoare și despre relația noastră cu ai tăi. Nu vreau nici să mă ascund alor tăi, dar nici să faci caz de aceasta. Mi se pare atât de frumos și firesc ce se-ntâmplă cu noi, încât nu vreau nici să deranjăm pe nimeni dar nici să ne pese de eventualele amestecuri în treburile-ne interne. Chiar dacă ai tăi nu mai au umor, tu trebuie să ai umor atunci când, într-un fel sau altul, va trebui să nu le mai ascunzi unde pleci și ce e cu noi. Fă, deocamdată, cum crezi tu că e mai bine, dar să nu accepți nicio mutilare a imaginii mele atât timp cât tu mă privești limpede și mă iubești. Nu ai tăi trăiesc în îmbrățișarea bărbatului pe care-l iubești, ci numai tu, și mi se pare de-a dreptul anacronică orice eventuală intruziune a lor în opțiunile tale afective. Opinia mea este că nu pot fi probleme și că ai tăi, după previzibilul „șoc matern / patern“ – firesc în orice caz, indiferent de cine e alesul tău –, vor înțelege atât cât trebuie din totul. Chiar dacă eu nu am deplină încredere în ceea ce-mi spui (ca să nu te irit, ar fi mai bine să nu-ți mai spun aceasta!), tu să ai încredere în marea dragoste pe care ți-o port. Dacă nu vrei să mă „pierzi“, n-ai să mă „pierzi“. Nu trebuie să te măriți cu mine pentru a-ți aparține și, în orice caz, nu trebuie să te măriți „imediat“ ca să fii sigură de mine. Îți sunt tare apropiat și fascinația Dumitrașcului față de tine vine de când erai în clasa a X-a. Mi-amintesc perfect chiar și locul în care ne-am întâlnit: vis-à-vis de Casa Universitarilor. Erai cea mai frumoasă fată pe care o vedeam în acel oraș. O, și fusesem acolo de atâtea ori! Dar cum să-mi treacă prin minte că o fată atât de dulce m-ar putea iubi pe mine, un „suav lungan“ cu nasul touché, bramburit și impersonal, cu cărțile nepublicate, pierdut într-o țară atât de frumoasă și atât de mutilată!? Există întâmplări care nu au nici o „logică“ și tocmai această absență a logicii le confirmă unicitatea și verosimilitatea.
Zic eu că nu vreau să fiu beat, dar îți scriu ca un amețit, pierzând rigoarea epistolară, nerămânând în gardă, oferindu-mă expansiunii. Poate că numai îndrăgostiților trebuie să li se ierte orice, chiar și lipsa de stil când nevoia de celălalt atinge parametri (vai, ce cuvânt!) maximali.
Discul cu Vivaldi e și aici. L-am ascultat în mod repetat, ca să fim și așa împreună. Îl vom asculta și în vacanță numai împreună.
Scrie-mi și tu! Vei bine că poți să-mi scrii mult, că sufletul tău nu este „rezervat“ și stenic. Unui om pe care-l iubești ai ce-i spune oricând. Să nu-ți închipui că mă bucur mai puțin de o scrisoare de la tine decât te bucură pe tine, sper, cele de la mine.
Voi ști întotdeauna să inventez bucuriile de dragul tău. Numai dacă ai fi insensibilă și pragmatică te-ai plictisi cu mine. De fapt, mă gândesc, cum am putea să ne plictisim noi fiind de partea cărților?! Și vei bine că ne place la amândoi să hălăduim, să ne răsfățăm, să tăcem și să vorbim, să ne muzicim și să vedem ce naiba mai e și cu munții aceștia!
Te sărut, minunea mea! Ai grijă de tine pentru că așa ai grijă și de mine!
Al tău, Aurel
