Luni, 5 octombrie 1987
Dulce Irina,
Aproape că m-am simțit vinovat față de tine în ultimele zile. Nu numai că nu am putut veni la Iași, de ziua ta, dar n-am reușit să mă mai adun nici ca să-ți scriu.
Am tot fost plimbat pe drumuri și rezultatul este unul singur: nu voi pleca la Piatra Neamț. Postul acela a fost, până la urmă, restructurat, o manevră „interioară“ a tăiat drumul meu spre acea bibliotecă. Domnia contabililor, pe care am tot invocat-o și ironizat-o în ultimii ani, iată, se dovedește o dată-n plus mai puternică decât orice bună-intenție, decât orice bibliotecă, decât spiritualitatea care se manifestă… firesc.
Să-ți spun cât de trist am fost? Pentru că am fost peste măsură de trist.
Vezi, solitudinea aceasta a mea, cu puțin noroc, mă poate duce la orice prostie. Te saturi uneori de toate, dar probabil că eu continui să supraviețuiesc pentru că nu mă satur și de mine însumi. Și nu din narcisism, nu dintr-o orgolioasă autocontemplare (ca să zic așa), ci pentru că nu pot admite că porcii sunt mai puternici decât mine, că eu aș putea muri din cauza porcilor. Cu mulți ani în urmă, un text de-al meu se termina cam așa: „în veacul acesta se moare numai de silă”. Acum, aici (aici nu înseamnă neapărat Borca), asta-i, se poate sucomba de silă. Și e atâta silnicie, încât aproape nu mă mai întreb dacă merită să supraviețuiesc. Încerc să mă raportez numai la cărți, mizez pe „toleranța“ muzicii, încerc să trăiesc pentru că acum exiști și tu.
Nu te supăra că-ți scriu cam deprimat, că relatându-ţi ultimele mele zile nefaste redevin amar și bun de împușcat! Îți mărturisesc aceste zile pentru că am tare des sentimentul că prezența ta în viața mea de acum este un miracol, un miracol de care trebuie să mă bucur mult.
M-am tot bâlbâit în ultimele scrisori despre „pericolul“ în care am fi sau n-am fi. Real este un singur lucru: suntem în pericol.
Am citit epistola ta pantagruelică – Doamne, ce dar mi-ai făcut, în loc să-ți fi făcut eu daruri! – și am fost fericit. Fericit. Eu care aproape cred că e o impietate să fiu fericit într-o vreme în care toți cei din jur sunt atât de amărâţi. Cred că te iubesc foarte mult și de aici vine o anumită neîncredere, pur și simplu nu-mi vine să cred că aș putea fi și eu fericit, așa, pur și simplu, cu o fată atât de dulce, de care m-am atașat ca de un boț de lună pe care Dumnezeu n-a vrut să-l dea altcuiva.
Te sărut mult pentru scrisoare, te sărut până nu mai știi dacă e bine că te sărut atât de mult! Poate că ne-am întâlnit fiindcă numai așa avem noroc pe lume. Habar n-am. Dar e foarte frumos.
Sunt emoționat de tot ceea ce-mi dăruiești, de tot ceea ce-mi spui. Și nu-mi vine să cred. Pur și simplu eu n-am prea fost fericit. De fapt, fericirea e profund superficială în comparație cu marile amărăciuni pe care le-am îndurat eu în mulți ani. A fost bine pentru scris, e întotdeauna bine pentru scris.
Să fii tu, însă, ființa care mă va salva ca bărbat?! Mi-ar plăcea! Știu că sunt amețit, dar îmi place. Mă atașez tot mai mult de tine. Când ai să mă părăsești, probabil că mă vei și ucide.
Sunt un păcătos: pe unii oameni îi iubesc fără întoarcere. Simt că tu ești unul dintre ei, poate cel mai apropiat. Nu-s atât de complicat pe cât par, dar nu vreau niciodată ca o femeie să fie un moft, vreau să fie femeie, să fie o minune pe care să-mi placă mereu s-o adăpostesc cu gândul meu curat, cu viața mea, cu tot ce am.
Vom practica, probabil, un fel de viață „à l’americaine“, ca să ne convingem că nu putem, într-adevăr, „unul fără celălalt“.
Umblu pe aici și constat tot mai des că asociez orice lucru frumos, orice copac, orice imagine care mă tulbură cu tine, cu dorința de a vedea-ști-simți și tu aceste lucruri.
E tare fain aici în munți, recunosc, și poate că nu te-ai plictisi niciodată să cutreierăm anotimpurile împreună, monotoni atât cât să fim lenești, răsfățați unul de seninătatea celuilalt, găsind mereu un echilibru cu prostiile lumii, cu politica și dezmățul de acum, un echilibru care să ne păstreze numai în gând bun.
E dificil de trăit cu un poet, cred, dar e și minunat în același timp. Cu condiția ca poetul să nu fie orgolios (în genul Lucian), iar femeia să aibă neapărat umor și să fie bună-bună. Răutatea unui om pe care-l iubești este insuportabilă. Prefer orice pustiu, dar nu răutatea/indiferența unui om pe care-l iubesc.
Îmi vine și să zâmbesc: suntem în perioada teoretizărilor, „facem prezentările“, tatonăm, „riscăm“ cu măsură! Și știm bine că viața dă peste noi numai cum vrea ea. Nu-i nimic de aranjat. Ce-i de dat se dă de la sine.
Dacă trebuie să mă iau după ceea ce simt, pentru că simt de-a dreptul profund de frumos, atunci tu ești femeia care-mi poate încâlci mințile, femeia cu care e minunat și dacă rămân. Spun aceasta pentru că am mizat numai pe singurătate, am trăit în spiritul ei, am ales-o definitiv. Și totuși, iată, apari tu și totul se schimbă. Ești un diavol! Te iubesc, ce mai!
Ar fi prea frumos să știi să mă receptezi profund, luându-mă așa cum sunt. Îmi spui că așa mă iei, că ai ales, că așa simți. Mă rog să te cred. Trebuie să mă obișnuiesc să te cred. Ai dreptate: cea mai bună soluție este să te las să mă faci să pot crede, să-ți las timp. Nu-s un idiot, „neîncrederea“ aceasta vine nu din natura mea sceptică ci din mirarea că tu chiar îmi spui că mă iubești / că mă iubești / că vii și respiri cu mine.
Îmi ești atât de dragă! Nu-mi dau seama cât de mult poate fi iubită o femeie, dar nu am măsură când raportez ființa mea la tine.
Oare chiar existăm, Irina?! Oare chiar trebuie să mă bucur și să cred că tot ce vine dinspre tine e curat?! Ai dreptul să-mi spui: – Prostule, crede-mă, închide ochii și crede-mă, am înnebunit și eu cu tine, mi-e bine așa!
În zilele de Piatra Neamț, în timp ce Adrian își lansa și sărbătorea cartea (Doamne, ce stupide mi se par manifestările de felul acesta! O carte nu are decât o sărbătoare și aceea nu poate fi decât lecturarea ei!), am fost trist și buimac și am făcut eforturi să nu fiu așa. Era ziua ta și m-am gândit mult la tine. Câte nu am făcut! Ești în fiecare zi minunată! Rămânând așa (de fapt, nu-mi vine să cred nicio clipă că tu ai să fii pe lumea aceasta altfel decât minunată!), deturnezi tot ceea ce stereotipizează zilele altora. Tu ai să rămâi minunată, în timp ce eu voi rămâne încăpăţânat.
Adrian, care are uneori mult umor (îmi păstrez ideea că dacă ar avea tot pe atât și caracter, ar fi un om rar! – dar…), a inventat și povestit un vis cu mine: Dumitrașcu murise. Dar nici în sicriu nu se astâmpăra. Ba scotea o mână, ba un picior, ba se ridica în capul oaselor. Îi mai dam câte una, dar degeaba. Iar scotea o mână, un picior…
Mi-ar plăcea să fie chiar așa. Lumea asta nu trebuie lăsată în pace. Trebuie mereu să o tragă cineva de mustăți, trebuie mereu pusă „pe drumuri“. Ca să nu moară de plictis, ca să nu-și rezume existența la a-i privi pe oameni cum caută pâine.
Irina, Irina! Am ascultat Vivaldi! Cu tine. Am să-l reascult. Ne întâlnim și așa.
Dorm rău, cerceii sunt tare nebunatici, nopțile sunt reci. Am început să fac foc în sobă. Doamne, ce-ți mai place să auzi focul trosnind! Îmi place și mie. Focul care trosnește – una din cele mai plăcute realități ale vieții din munți.
Îți voi face toate plăcerile posibile în vacanță. Doresc să fie mult omăt, doresc să fie cum îți dorești tu. Vom avea atâtea de spus, de jucat. S-au întâlnit două năzbâtii, două otrăvuri. Slavă lor!
Am să mă rog să rămân viu, de dragul tău. Când tac, să nu te superi. Să fii mereu convinsă că-ți aparțin, că te iau cu mine, că sunt zăpăcit de tot ceea ce ești, și, mai ales, să fii convinsă că nu literaturizez, că tu chiar ești o minune în sufletul meu.
Risipesc pozele cu tine pe aici prin „Bibliotecă“ și mă apucă damblaua, zău așa! Sunt bolnav. Te rog, continuă-ți lucrarea, nu mă ierta! Poate că bucuria noastră va inunda toată țara. Au și ceilalți nevoie de… un impuls. Dacă mă iubești, să nu te uiți la Telejurnal, să mă asculți! Poate că Dumnezeu există într-adevăr și poate că noi amândoi vom sta de vorbă cu el.
Am să-ți tot scriu, am să revin! Voiam să-ți spun că sunt viu și că te aștept! Mă opresc pe pagina următoare. Dar revin, nu fi îngrijorată.
Și predau (!) educație fizică. Atât. La două școli. Aici. Iar mă vor plăti ăștia un an și eu nu voi ști pentru ce. La sfârşitul lunii acesteia voi veni oricum să te văd, la Iași. Numai să nu fii plecată din oraș.
Te sărut! Te sărut! Te sărut!
Al tău,
Aurel
sau Alioșa,
sau
Goldie,
naiba mai știe!
