27 septembrie 1987
Irina,
Am visat că tu și ai tăi ați rămas în… India. Hm! Nu în Vest, nu aici, ci în India, acolo unde nu se poate face corect nici recensământul, din cauza sectarismului retrograd al multor locuitori. Mi-amintesc că îmi vorbeai într-un cartier Lenin, din Piatra Neamț, unde a locuit într-o vreme Adrian. În penumbrele unei eclipse, parcă, întindeai picioarele, erau parcă mai lungi, și mi le arătai vorbindu-mi despre țara aceea cu șerpi și Maya. Nu-mi plac visele povestite (reacție daliniană, vezi bine!) și rareori sunt acoperit de potențialele lor semnificații. Am vrut, poate, să-ți spun doar că te-am visat și că prezența ta și-n vânzolelile-mi nocturne e semn de elecție. Pentru că realmente gândul meu te scoate din rând, pleacă tehui cu tine și… i-i bine!
Puteam fi la Iași, azi. Dacă aveam bani. Cei de la școală sunt într-o excursie pe acolo. Mi s-a părut că nu mă pot îmblânzi prin împrumuturi. Nu vreau să-ți iscodesc frumusețea cu descrieri ridicole. Nu vreau și nu voi vrea niciodată să admit că frumusețea ta are vreo legătură cu lucrurile din care eu sînt absent. Vreau să spun: dragostea pe care ți-o port nu vrea să se manifeste, ca să zic așa, împrumutând bani. Te receptez prea frumos și mult prea profund, ca să nu te lipsesc de absolut nimic din ceea ce rămâne curat tot timpul în gândul meu. Investind dragostea cu o anumită respectabilitate, știu bine că am toate șansele s-o ratez. Dar nu pot să iubesc un om fără să-l și respect. Sunt și bucurii pe care, fără a le lăsa pradă principiilor, vreau să le apăr de tot ceea ce le-ar înnobila mai puțin. Nu voi fi plătit pentru luna aceasta, deci se anunță un octombrie de lecturi. Meritai atât de mult să vin la tine în ziua în care ai 20 de ani! Pentru că o singură dată vei avea 20 de ani. Dar știu că nu pot veni și că îmi pare tare rău. Va trebui să nu fii tristă. Îmi închipui că vom găsi o cale să comunicăm, că vei simți în ziua aceea că ne vorbim, că suntem, totuși, împreună. Poimâine, deci. Probabil că epistola aceasta va ajunge la tine mai târziu, dar ea încearcă o dată-n plus să ne țină în viață. Nu mă simt deloc grozav în aceste zile în care pur și simplu nu știu unde sunt: la Borca? La Piatra Neamț? Inconsistențele acestea, din păcate, mă devalorizează și în plan poetic, pentru că o amărăciune, pentru a fi constructivă, trebuie să aibă o anumită stabilitate. Vreau să scriu, să mă gândesc la textele mele, să nu mai fiu hăituit de probleme administrative, stupide din capul locului. Nu citesc cu consecvență în ultimele zile, nu trăiesc, nu mă bucur, nu știu mai deloc dacă marginile mele coagulează în ceea ce pământenii au numit inocent – „speranță“. Îmi permit să mă gândesc la tine, să-ți duc chiar și dorul și, iată, să mă lamentez. Gândul că te vei plictisi de „metaforismul“ meu instinctual, că poezia te-ar obosi, că nu pot fi decât ceea ce sunt și nimic altceva și că tu, poate, ai vrea să am frumusețe altfel, ei bine, mă cam încearcă. Ziceam că nu suntem în pericol și totuși suntem. Sigur, e un pericol de tip special, ca să zic așa, întrucât niciunul dintre noi nu-l poate rata pe celălalt, dar constat că mă atașez tot mai mult de tine, că-mi lipsești (iartă-mă, așa ceva nu se spune unei femei!), că am un chef nebun să sparg străchinile cu tine. Să nu ne întrebăm dacă e bine sau nu! Participăm. Dumitrașcu nu te va urâți niciodată. Numai posibila ta plictiseală de mine te va urâți și îndepărta. Dacă spiritul tău e veritabil, nu te vei plictisi. Pentru că și cea mai năbădăioasă carne iubește un Robinson Crusoe. Despre carnea ta eu nu știu mai nimic. Nici tu, probabil, nu știi. Dacă o vei neglija atât cât trebuie, ai să fii mereu o prințesă. Altfel, nu știu!
Frumusețea ta mă și inhibă. Pentru că ai dat buzna în viața mea de-a dreptul seducător. Întreg sistemul meu afectiv e deturnat. Ai cucerit atâtea teritorii din mine! Celelalte provincii ale regatului, numindu-se ele oricum (Paia, Maria etc.), sunt în evidentă inferioritate în fața ta. Binecuvântez venirea ta și sper să-mi dăruiești suficient timp pentru a-ți răspunde cu dragoste. Aș vrea să nu te obosesc cu iubirea mea. Aș vrea să nu renunți. Nici n-am trăit nebunia cu tine și, iată, mi-e teamă să nu se sfârșească.
Imaginile cu tine, mereu vii pe aici, au darul de a mă îndrăci. Îți sărut ochii și îți vorbesc. Cel mai des ești un om de treabă. Cel mai des știi să te joci grozav cu focul. Nu mă pot abține să nu-ți spun cât de dragă îmi ești, deși știu bine că te pot plictisi, că puțin „reținută“ cum ești ai putea alege alte „șantiere arheologice”, căutând altceva, chiar dacă niciodată nu ai știi prea bine ce cauți. Acum două luni eu nu vizitam păpușerii, iar tu erai o fată obraznică pe alte table de șah. Acum au dat minunile peste noi și ne-au înhățat.
Te iubesc, fată dulce! Ce inspirat am fost că am dus lucrarea aceea la tăticul tău! Am și eu noroc uneori. Dar nu m-a ținut niciodată prea mult. Să fie altfel de data aceasta?! Am să vorbesc și cu Dumnezeu, chiar dacă el se înțelege numai cu muribunzii.
La mulți ani! Te sărut! Să rămâi dulce și să fii bună! Și să trăiești mult! Și să fii mereu convinsă că Aurel te iubește fără măsură, adică peste măsură! Și îți doresc tot binele pe care-l poți suporta!
Te sărut! Taci! Te sărut!
Aurel
