22 iulie 1989
P. Neamț [1]
Drăguță ce ești,
Azi e ziua ta! Te sărut și îți doresc numai bucurie! Ai 17 ani și de azi începi un an care contează foarte mult. Pentru tine, pentru toți cei care te iubesc, pentru zilele care vor mai fi. Nu-mi amintesc deloc cum eram la 17 ani, dar mi s-a părut întotdeauna o vârstă curată pentru că e „în cumpănă“. Ea te desparte de adolescență, într-un fel, dar refuză și majoratul. E un fel de vârstă „suspendată”, de aceea o găsesc mereu curată. La 17 ani poți trăi în idee. Asta mi se pare, ca de obicei, grozav! Te invidiez la modul constructiv. Tocmai am primit scrisoarea ta. Și eu ți-am scris în fiecare din aceste zile. Zilele tale. Dar te rog mult și frumos: nu te speria că mă „pierzi“, că viața mea actuală te-ar marginaliza în sufletul meu. Așa ceva nu se va întâmpla niciodată și timpul care ne va mai număra te va convinge că afecțiunea pe care ți-o port nu a fost și nu este complezență. Tu ești și rămâi un om cu totul și cu totul aparte în gândul meu. Te iubesc cu un soi de fanatism aproape, pentru că rareori într-o viață de om poți fi atât de copleșit de o minune la modul în care m-ai copleșit tu în acești ani. Ce și firesc și ce este nefiresc pe lume?! Dumnezeu știe. Dintr-o anumită perspectivă pare nefiresc să țin atât de mult la tine (eu – profesor, tu – o fostă elevă), dar dinspre frumusețe și iubire, dinspre prietenie și încredere – totul este firesc.
Ceea ce ți ar pare depărtare în ultima vreme, știi bine, e doar reflexul problemelor pe care le am. Nu vreau să suferi din cauza mea, din cauza amenințărilor pe care le primesc. E singurul nivel la care am puterea să te „părăsesc“: pentru a te putea apăra! În altă ordine de gânduri, pe acest fond, mi-e tot mai greu să supraviețuiesc. De aceea „accept“ ca Dana să fie cu mine. Nu este „ideală“, cum spui! Este doar o fată bună și frumoasă care vede ziua (și) cu mine. E drept, există „riscul“ ca opririle ei în viața mea să ne apropie foarte mult, să consolideze, ca să zic așa, o relație profundă, perpetuă. Eu nu m-am despărțit de nimeni, niciodată. Ele s-au despărțit de mine. În plus, doresc să rămân singur. În principiu. Fiindcă mi-e foarte greu să mă mai descurc uneori. Nu-mi este și nu-mi va fi rușine să spun, oricând și oricui, un lucru adevărat: îmi ești atât de dragă, mă împac atât de profund cu tine – încât am simțit și simt că ești o excepție în zilele mele: nu mă deranjezi. Niciodată nu mi-ai dat sentimentul că vreau să pleci (cum mi s-a-ntâmplat mereu – sau aproape mereu – cu toate fetele pe care le-am cunoscut), că m-am plictisit de prezența ta. M-am atașat de tine peste măsură și fără îndoială că faci parte din viața mea în latura ei cea mai profundă. Te priveam în mașină, spre Borca. Știu perfect că înțelegi corect totul, dar și că suferi într-un anumit fel. Acest fapt, suferința ta, mă doare; o comentez, discut și cu Dana. Nu vreau să te simți frustrată sau dezamăgită. Țin la tine ca și cum ai fi copilul meu, dar te iubesc mai mult decât ca pe un copil. Nimeni nu e vinovat. Numai vremurile pe care le trăim sunt vinovate și rele. În orice caz, nu tu, nu eu, nu Dana suntem vinovați!
Azi e ziua ta și m-am gândit la tine din zori. Ți-am mai pus un plic la poștă. Al patrulea! Ți-am cumpărat daruri. Abia aștept să ți le dăruiesc! Să crezi tot timpul că sunt cu sufletul la tine, că nu voi putea cu niciun chip să mă pierd de tine. Te voi ajuta, te voi iubi, te voi apăra. Eu însumi am deseori nevoie de așa ceva. Dar viața mea, pentru mine, este importantă doar prin poem. Viața mea normală e pentru cei pe care-i iubesc definitiv. Acesta să fie răul vieții tale: marea dragoste pe care ți-o port! Vreau mult, însă, să nu te simți înstrăinată, să ai încredere în ceea ce am mereu curat pentru tine. Vreau să înveți, să fii o învingătoare! Vreau să fiu mândru de tine. Investesc atât de mult, afectiv vorbind, în ceea ce ești. N-ai să mă dezamăgești! Poate că zilele tale fericite pe Pământ se datoresc în acești ani și norocului de a te fi întâlnit. Să binecuvântăm hazardul care nu m-a lăsat indiferent privindu-te. Da, mereu voi simți că un copil ca tine îmi doresc. Încet-încet, tu nu mai ești un copil, dar imaginea ta rămâne absolut de neînlocuit. Cum să nu te iubesc mereu!? Uite, Dana face eforturi să facă supă etc. M-a trimis dincoace să-ți scriu! Nu e nimic duplicitar. I-am spus mereu că pe tine nu te pot părăsi niciodată. Te iubește și ea, fii sigură, în felul ei, tăcut. Nu aparțin nimănui și în general un poet nu aparține decât destinului său de poet. Dar ce stele sunteți! Și cum să trec orb pe lângă stele!? Nu e nici pentru mine simplu: mă atașez de o puștoaică până la a-mi pierde mințile, simt pentru ea o iubire aparte, paternă și nu numai; în același timp „zbirii“ mă vânează și trebuie să-i apăr pe cei pe care-i iubesc. Și singur nu pot sta. Dar, vezi bine, nici cu cei pe care-i iubesc mult de tot. Tu, de exemplu. De aceea plec altfel, de aceea nu există normalitate în ceea ce se-ntâmplă cu noi. Tu ai de-nvățat, tu ești încă minoră, tu ai un anumit statut, tu ai părinți (minunați!), tu ai inocențe specifice vârstei. Nu am niciun drept să te mâhnesc. E firesc să mă iubești mult. În locul tău, aș fi la fel. Dar mereu cred că putem împăca inima cu creierul. Ca să nu rămânem în afara inteligenței, a poeziei.
O să-ți scrie și Dana, pisoi dulce ce ești! Te sărut încă o dată! Cu toată dragostea. Și te mai rog să nu te simți singură, pentru că n-ai să mă „pierzi” niciodată. Chiar dacă aș fi în altă țară. Tu rămâi Paia, adică acel om pe care Dumnezeu mi l-a scos în cale în niște ani amari, acel om pe care este suficient să-l privesc pentru a fi fericit. E foarte mult. Te binecuvântez cu toată prețuirea!
Te sărut! Dormi, visează, plimbă-te! Aurel nu te uită în nicio zi! Și e sincer bucuros de fiecare dată când îi umbli prin gând, prin poezii. LA MULȚI ANI!
Aurel
– Deocamdată nu știu când revin la Borca! Sper ca mama să se simtă tot mai bine.
A.
[1] Scrisoare datată 22 iulie 1989, scrisă pe hârtie cu antet „Bienala de Artă Plastică «Lascăr Vorel»“.
