P. Neamț, 24 martie 1988
Draga mea,
E aproape 10. Ar trebui să fie o alarmă (falsă, firește, nu vin rușii!) în oraș. E cald. O zi de primăvară după care pot izbucni florile. Sunt la muzeu. Am citit mai multe pagini despre muzeele mari ale lumii, despre Le Corbusier[1] (marele arhitect) și fișe de inventar.
Aseară, la Casa Pionierilor, până târziu, am jucat tenis. Am puțină febră. Și o oarecare stare de somnolență.
Ieri, vai, pe la 15, chiar mă apucase somnul. Am privit pe fereastră, m-am uitat la realitatea socialistă – diverse trecătoare cu sacoșe and copii. Cum să adormi la serviciu! Câteva pâraie nu s-au limpezit. De exemplu, am refuzat casa care mi-au dat-o. E prea departe (spre Bicaz), pe Bulevardul Decebal. N-am chef să fac „navetă“ aici în oraș. Mai rămân la Adrian[2]. Vedem noi ce mai facem. Cu noi, cu șahul, cu vizitatorii, cu textele. Oricum, timpul pe care mi-l iroseam la Borca, aici îl împrăștii în tot felul de mărunțișuri.
Și Irina mi-a scris tulburată / disperată despre cea mai bună prietenă a ei, care stă de o lună la Socola și care a încercat în trei rânduri să se sinucidă. Mă roagă să-i scriu. Dar ce să-i scriu unei fete care nu-și mai stăpâneşte limitele?! Fusese amanta regizorului Tocilescu[3]. Despărțirea de Toca a pierdut-o în brațele unor bărbați nesemnificativi. Și acum, iată, internarea într-un spital de psihiatrie, la „irecuperabili“. I-aș duce flori, aș fura-o de acolo. Nu doar pentru că Irina o iubește atât de mult, ci pentru că am cunoscut-o și eu și mi s-a părut a fi o evreică de ținută. Vești amare? Pentru tine, nu. Pentru că nu o cunoști. Și probabil că nici nu contează, dinspre tine.
Nu mă pot baricada numai în surâs. Sunt oameni care suferă mult. Nu pot să nu mă gândesc la ei. Deci nu-s de acord cu Irina, pentru care nimeni nu contează în afară de Madi și Aurel. Sunt altfel. Generos și iubitor. Mă bucură mai mult bucuria celor pe care-i pot bucura decât bucuria mea personală, „egoistă“.
Îți scriu nu pentru că am să-ți comunic ceva deosebit. Dar cine mi-ar putea răpi plăcerea perpetuă de a sta de vorbă cu tine!? Ești și tu o prințesă. Și ții de curtea regală a sufletului meu. O poveste aparte ești. Și ce bine ți se stă așa, ce bine! Numai dacă am pierde frumusețea e ne leagă am realiza în mod real cât de profundă și mare e această frumusețe.
Mă gândesc uneori la devenirea ta. Mi-amintesc cum mâncai un măr, lângă sobă, în clasa a VI-a. Și cum alergai pe teren. Și cum priveai ploaia, cu mine, afară. Așa este poezia. O minune dulce privind ploaia. E și o chestiune de afinitate. Nu putem fi prieteni cu oricine. Și afecțiunea unui om pentru alt om este o spontaneitate pe care nu o ține nimeni în frâu. Ești tare dulce când îmi scrii. O, și ce declarație minunată: încerci mai multe rochii până să te hotărăști cum să vii să mai stăm de vorbă! Apreciez. Sunt și emoționat. E un mod atât de subtil și poetic de a-mi spune că ești, într-adevăr, un boboc minunat! Muțeniile tale nu mă „scandalizează“. De fapt, nu taci chiar așa de mult. Inhibițiile-ți verbale vor trece. Peste câţiva ani ai să mă provoci, știu, la discuții contradictorii dintre cele mai picante.
Acum urlă sirenele afară. Orașul a devenit brusc pustiu. Mi-amintește, privit de aici, de la etaj, de „Ultimul țărm“[4], filmul acela cu Anthony Perkins și Peck. Ți-amintești? Un război nuclear. Și San Francisco pustiu, când revin (din mările Sudului) câţiva supraviețuitori dintr-un submarin. Îmi amintesc și filmele despre bombardarea Varșoviei. Poate că am văzut prea multe când eram puști. Erau și foarte multe de acest gen în vremea aceea.
N-am să vin acasă duminică, ci abia săptămâna cealaltă. Rămân pentru întâlnirea aceea cu Romulus Vulpescu[5]. Am să-l mai sun pe fratele meu[6] să aflu ce mai face mama. Mă gândesc des la singurătatea ei. Aș vrea să nu se stingă pentru că am plecat de acolo. Nu i-i simplu, dar nici eu nu mai puteam rămâne. Continuu să mă-ntreb cum de am rezistat atâţia ani la Borca?! De aceea voi considera întotdeauna că Tudorița, Maria, tu ați fost și ați rămas între prietenii mei cei mai buni.
Îi voi scrie și Ionicăi. Mai vorbește și tu cu ea! Să nu renunțe la ideea de a face școală, să nu-și asculte părinții (dar, chiar așa!) dacă ei nu vor să o lase să urmeze mai departe.
A ajuns Ileana B. cu „latinele“ la tine!?
O să-ți mai aduc și cărți. Și am vorbit cu inspectorul Corneanu pentru culegerea aceea de care mi-ai vorbit. Ți-o voi aduce când vin.
Iar sună sirenele. Parcă suntem în Iran.
N-am trecut pe la Doina să-ți transcriu zodiacul, dar o voi face!
Spor la învățat, zilnic! Și să fii dulce și sănătoasă!
Cu cel mai curat gând,
Aurel
[1] Charles-Édouard Jeanneret-Gris (1887 – 1965) – Cunoscut sub numele de „Le Corbusier“. Arhitect, urbanist, decorator, pictor, sculptor, realizator de mobilier, teoretician și scriitor.
[2] Adrian Alui Gheorghe (n. 1958) – poet, publicist și om politic.
[3] Alexandru Tocilescu (1946 – 2011) – regizor român de teatru și film.
[4] „On the Beach“ – Film lansat în 1958 în regia lui Stanley Kramer.
[5] Romulus Vulpescu (1933 – 2012) – poet, scriitor, traducător, editor, publicist și politician.
[6] Inginerul Ionel Dumitrașcu.
