– Te-a vizitat G. Dar câte a învăţat de când n-ai mai văzut-o! Mai ales să-și miște bazinul când face dragoste.
– Ce plăcere să faci dragoste într-o cameră plină de cărți și reviste risipite! Trupul femeii, ca o lumină nebună, nu întâmplător salvează cinematografia deseori de la mediocritate. Cât realism într-un fund de femeie, ce practic e un fund de femeie!
– E drept, Marilyn Monroe e singura femeie minunată de pe lumea asta, de fapt, acum, și din lumea cealaltă. Dar și fotografiile spun tare multe adevăruri.
– Cu adolescentele nu e bine să te culci. A doua zi nu mai știu să zâmbească frumos.
– Ce des, pentru tine, adevărata definiție a FEMEII o dă numai Marilyn Monroe!
Iată o femeie pentru care orice sacrificiu n-ar fi fost destul ca să-i cinstească splendoarea. Numai când o privești pe Marilyn ai sentimentul că pe pământ e și mâna lui D-zeu.
– Dar nu, nu, nunțile nu-ți plac. Sunt ca trupurile unor babe. Nu știi ce să faci cu ele, le eviți.
– Duminicile sunt cele mai rarefiate și plicticoase zile din viața ta. Pentru că, deși nu vrei, aderi totuși la lâncezeala celorlalți, la sărbătorile lor.
– Când o femeie îți spune: „Dar n-am timp!“ e sigur că ar vrea s-o iubești toată noaptea.
– La ce se gândeşte patul când doi, două trupuri fără cache-sex-uri, se freacă unul de altul? La penițe.
– Nu plouă de atâtea zile încât ai uitat și ce mai dorești pe lumea asta!
31 aug. 1980
11 FEBRUARIE 1977
E data la care, pe o casetă, Aura ți-a vorbit și ți-a trimis la București cuvintele ei din acea zi. Mai întâi îți vorbise Marian Amariei.
La trei ani după ziua aceea, o asculți cu emoție reală.
Aura rămâne femeia care a inventat cu tine un sunet care v-a unit mult timp.
Știați că aveți drumuri diferite. Dar cât ați fost aproape v-ați iubit cu toată dăruirea și pasiunea. Când asculți singur, în întuneric, vocea ei, știi că uneori ai fost tare fericit.
1 sept. 1980
– A plouat. Septembrie începe corect.
– Ieri, de la 11, în direct la T.V., un meci de divizia B.: C.S. Târgovişte – Rapid 2-1. Cu Dobrin la C.S. Același mare fotbalist, același artist. Plăcerea de a-l vedea rămâne mereu nealterată.
S-a dus la Târgovişte, cu siguranță, pentru mulți bani. Era mai bine să rămână tot la F.C. Argeș, deși, cel mai important lucru e să joace oriunde, numai să joace.
– T.V.-ul a prezentat un show Joe Dassin. Ai ascultat și privit cu emoție. Când s-a terminat ai rămas cu sentimentul că cele mai frumoase melodii franțuzești din ultimul deceniu au fost cele cântate de Joe. Într-adevăr, muzica lui era copleșitoare, mergea la suflet. Încă o moarte pe care n-o accepți, pe care n-o înțelegi.
PIRAMIDA CA SEMN ȘI SENTIMENT
Ai citit cartea unui pictor cunoscut (nu și la noi), italianul Ugo Attardi[1], „Moștenitorul sălbatic“ („L’erede selvaggio“ – Premiul Viareggio 1973)[2]. O carte-parabolă. Obsesia piramidei pare a fi semnul întregii cărți. Dar piramida, prin însăși existența ei istorico-dubioasă, este la rându-i plină de sensuri.
Attardi nu face speculații pe marginea piramidei, el povestește simplu și insolit, amintind de Vittorini[3], dar întreaga carte este o uimire. Tirania piramidei din primele pagini, intenționat neamintită până în final, nu te lasă liniștit. Tot ce face „Balocco“, lumea în care se zvârcoleşte (pentru că, cu siguranță, nu e o lume în care TRĂIEȘTE) este puțin neverosimilă. Până și cuvintele lasă în noi puțină spaimă, puțină nesiguranță. Piramida ca vis. Piramida ca început. Piramida ca partener al orfanului. Piramida ca silnicie a obsesiei. Nu întreba. Piramida ca plânset. Crimă. Perversitate. Neajungere.
Piramida ca țintă a celui care poate deveni orb. Piramida ca erezie a fanteziei. Piramida ca femeie. Ca labirint.
Până și dedesubturile morții sunt o piramidă. Poate că victoria prin indiferență nu este posibilă. Dar cred eu, cartea lui Ugo Attardi este un mod de a ne lăsa să ne inventăm propria neliniște, propria piramidă. Piramida ca cuvânt. Semnificațiile și drumurile pot fi, desigur, altele și infinite. Orice semn este un posibil sentiment.
LAUTRÉAMONT[4]
Lautréamont. Din nou lecturarea unor pagini care-i aparțin.
Tot derutante. Rânduri întregi care par crize de nebunie, apologii ale cinismului, apucături antropofage, există (se pare) la el o plăcere de a produce breșe în ceea ce-am obișnuit să numim „gustul nostru“, „bunul-simț al nostru”. În aceste pasaje numai scriitura ne salvează de la milă. Și curiozitatea de a afla până unde ține o criză a autorului, cum și de unde începe o alta.
– Când cartea lui Attardi se termină cu „Pentru ca să se știe cum sunt eu cu adevărat: întrucât, pentru a mă elibera, voi emite cât de curînd noi crime“ și începi să citești în Cântul al doilea din Maldoror: „Nu simți la omorul acesta chiar atâta plăcere câtă s-ar crede…“ aproape că nu sesizezi că de fapt citești cu totul altceva. Un gând de o clipă. Dar ce eternă e și o clipă!
– Lautréamont are pasaje insuportabile prin cinismul pe care-l poartă. Seninătatea cu care-s scrise le face neverosimile, dar nu mai puțin enervante. Pentru că oricâtă putere de acceptare ai avea, cititor oricât de lipsit de vizionarism ai fi, este greu să citești pagini în care „eu“ asistă cu plăcută emoție la un naufragiu dar când unul dintre marinari este pe punctul să scape furtunii, ajungând la țărm, „eu“ îl împușcă pentru ca spectacolul de cruzime să nu-i fie stricat. Sincer să fiu, nu știu dacă de la un anumit punct astfel de pagini mai au vreun sens, și nici dacă pot fi numite literatură!? E drept, ele fiind scrise, nu putem face mai nimic. Lautréamont trebuie să fi fost una din cele mai bolnave minți care au scris cu pretenție, adică nu bilețele doar, nu scrisori amoroase doar.
– Maldoror pus față în față cu rechinul femelă. Sau o cruzime se recunoaște în alta. Dar împerecherea lor este forțată. Lautréamont a vrut să împace două medii asemănătoare, dar unirea lor este neconvingătoare. Doar o fațetă în plus a creierului bolnav al lui Lautréamont iese limpede în relief.
Când imediat după acest „tablou“ urmează cel al înecatului scos din Sena, de vreo 17 ani, tânăr, mulțimea se îngrămădește uimită neîncumetându-se să-l întoarcă pentru a scoate apa din el; dar apare Maldoror și-l readuce la viață, Lautréamont spunând că acest fapt l-a întinerit „cu zece ani“ pe Maldoror, trebuie din nou să cred că aceste contrarii nu clarifică nimic și nici nu emoționează. Singurul sentiment după aceste două tablouri nu e că Maldoror este un om al extremelor, ci că Maldoror nu e decât un moft. Tușele lui Lautréamont nu te conving.
– „Cu un cap în mână, căruia-i rodeam tigva…“ – multă răbdare avem noi, domnule Lautréamont! Adevărat e: de la sublim la ridicol nu e decât un pas. Cartea dumitale începuse promițător.
– Ce păcat că două rânduri mai jos spuneți frumos: „în timp ce pielea pieptului mi-era nemișcată și liniștită ca lespedea unui mormânt“!
Și din nou începeți cu acea „lamentație“ puerilă: „Cu un cap în mână, căruia-i rodeam tigva…“…
Un tablou începe tulburător: „Iată nebuna care trece dănţuind, în timp ce-și aduce nelămurit aminte de ceva. Copiii o hăituie cu pietre ca și cum ar fi o mierlă.“
Alții nu spun nici în zece cărți ceva atât de copleșitor.
– S-ar putea ca în Lautréamont să nu-mi placă deloc anumite tablouri fiindcă n-am învățat niciodată pe de rost crima și monștrii, că nu-i înțeleg.
– Unul din cele mai grozave „tablouri“ din Maldoror e cel din „Cântul al treilea“ în care se vorbește despre Ziditor și disprețul față de el al tuturor animalelor, exceptând leul, care nu-i reproșează nimic. Omul trecând la rându-i pe acolo, „se opri în fața Ziditorului necunoscut; și în aplauzele broaștei râioase și ale năpârcii, se ușură, trei zile în șir, pe obrazul său august.“ Mai apoi Ziditorul se ridică din „amestecătura de noroi, de sânge și de vin, fără apărare și un cerșetor îi dă un codru de pâine. Lautréamont continuă și sfârşeşte așa acest tablou: „Voi nu veți ști niciodată cum de a ține mereu frâiele universului, prinde să ți se pară atât de greu! Sângele ți se urcă la cap câteodată, când te apuci să tragi încă o cometă din neant cu o nouă seminție de duhuri. Mintea, prea vânzolită din temelie, dă înapoi ca un învins, și poate să cadă o dată în viață, în rătăcirile ai căror martori ați fost!“
Mulțumesc, Lautréamont!
– Excepțional „tabloul“ final al cântului al treilea, cu părul căzut de la bărbatul care a făcut dragoste cu o târfă, luând șancru, păr care-și judecă stăpânul!
– După parcurgerea atâtor pagini din Lautréamont pot afirma că aproape fiecare din ele e o capcană. Deruta de care te simți cuprins uneori în fața unui text ca cel al lui Lautréamont este totuși o dovadă că e un text cu totul deosebit. Și la scriitorii geniali, scăderile sunt o măsură tocmai a piscurilor de care sunt în stare.
D.D. ROȘCA[5]
Pe 25 august 1980 a încetat din viață D. D. Roșca, filosoful, profesorul și marele exeget al istoriei gândirii filosofice universale. Personalitate deosebită încă de timpuriu, D. D. Roșca este unul din acei oameni de mare cultură rari ca florile de colț. În 1934 când îi apărea „Existența tragică“ lumea filosofilor din țară și străinătate a salutat cu entuziasm și interes apariția unei gânditor remarcabil.
Care om de cultură nu e mâhnit de această plecare definitivă! Suntem cu toții mâhniţi. Numai nerozii nu-s așa. Pentru că ei n-au auzit de D. D. Roșca…
2 sept. 1980
– Lautréamont a și plagiat.
În articolul său „Lautréamont și Dr. Chenu[6]“, apărut în „Mercure de France“ din 1 dec. 1952, Maurice Viroux a revelat că paragraful despre grauri din „Cântul al cincilea“ e, în afara câtorva cuvinte, reproducerea unui fragment (transcris în jurul paginii la ediția românească a lui Tașcu Gheorghiu[7]) din „Encyclopédie d’Histoire Naturelle“ a Dr. Chenu (Paris, Marescq et Cie Editeurs, 1850 – 1861; „Păsări“ Partea a cincea [1853], p. 179).
Lautréamont a plagiat și din alte pagini ale acelei enciclopedii din Partea a șasea (1854), pg. 271, 261, 262 – 263.
La aproape o sută de ani lui i se iartă aceste excese de necinste.
– Sunetul care-ți amintește cel mai mult și inevitabil copilăria este cel scos de o pasăre: alunarul.
– Dl. Isidore Ducasse, comte de Lautréamont, în ale sale ciudate texte numite „poezii“, ia idei din Pascal, dar le ia invers; dacă Pascal spune că omul este o trestie gânditoare, Lautréamont spune că universul e o trestie gânditoare. Și altele.
Isidore a fost mai mult nebun decât filosof și poet. Simți în paginile lui un imens orgoliu, o dorință de epatare în detrimentul celorlalți, indiferent ce spune de fapt.
Lautréamont este în mare parte un caz, mai puțin un artist adevărat.
– „Nu îngădui nimănui, nici chiar lui Elohim, să se îndoiască de sinceritatea mea“ – Isidore. Dar cine te-ar putea crede și asculta în „poeziile“ dumitale, în care furi atât mult din Pascal, Vauvenargues[8] sau La Rochefoucauld[9]?!
– Nu, Lautréamont nu e un original, e un om bolnav. Lautréamont nu e o respirație, vreau să spun că nu-l citim fiindcă ar fi interesant cu adevărat, ci pentru că ne enervează, pentru că vrem să vedem până unde merge delirul cu pretenție al unui bolnav.
– E marți, 2 septembrie 1980, plouă și ți-e dor de Adrian[10], ai vrea să vină azi la tine.
– Francezii sunt cei mai mari speculanți în materie de literatură, de intoxicare cu bolnăvicioși. Cu siguranță că mai sunt o grămadă de cărți nebune și tâmpite ca cea a lui Lautréamont, dar n-au vrut încă să le facă geniale. Să mai așteptăm un secol! Să nu ardeți cărțile dacă un vor mai scoate un Lautréamont!
– Ce convingeri la Lautréamont! „Plagiatul e necesar. Progresul îl implică. El strânge de aproape fraza unui autor, se slujește de expresiile lui, șterge o idee falsă, o înlocuiește cu ideea justă.“ Cred că L. a înțeles greșit plagiatul, confundându-l cu rescrierea, cu reinventarea.
Care manitu îi poate spune înăuntrului său că ideea cutare a cutărui scriitor e falsă, că a lui e bună!? Adevărul e în altă parte întotdeauna, nu întotdeauna în limita puterilor omenești de a-l ști, de a-l afla.
– Aseară, așa cum presimțeai, a venit Adrian. Mare bucurie, desigur, în sufletul tău. Ploua. Era tare frumos așa!
– Ți-a adus o carte (Adrian) care te-a bucurat enorm: „Tobele groazei“ a lui Ion Mircea[11], acest poet excepțional, o voce a poeziei, una din vocile ei cele mai profunde.
– I., azi, cu aceeași dorință de a epata când nu trebuie. Ea nu știe că epatările ei n-au nimic constructiv în ele, că nu-s decât mofturi ale orgoliului. Și câţi tu o asculți fără a-i da și mare importanță.
O veste adusă de Adrian: Daniel[12] s-a împăcat cu Lidia. Iată niște oameni compromiși în ei înșiși. Ce dulce trebuie să fie viața în haită…
Ați jucat și fotbal. De ce țipai și te contraziceai ca pe vremuri?! Pentru că ești tare bucuros când ești cu Adrian. Chinurile și speranțele voastre seamănă chiar dacă bănuiești structuri poetice diferite.
– E răcoare. Presimți bune zile pentru scris, pentru profunzime.
– Ai întâlnit-o pe Rusica. Era tare frumoasă, tare frumoasă. Dacă te gândeşti bine, e cea mai frumoasă fată din cele cu care ai avut de-a face. Poate și prezentul e vinovat de această frază de mai sus. Dar, oricum, prezența ei e copleșitoare. Ea este o femeie de răpit. Poate că nici una nu ți-a amenințat „libertatea“ mai mult. O iubești. Deci te vei păzi de a nu muri după ea. E periculos. Nu se știe dacă femeile prea frumoase pricep prea multe din poezie, din viața zbuciumată a unui poet. Aceasta în ciuda asigurărilor.
Dar prezența Rusicăi, repeți, are ceva dumnezeiesc! Te referi la starea de aleasă grație pe care o provoacă simpla-i prezență. Nu vorbește mult. Un mut minunat. Râde frumos, ca florile. Iată un om despre care ar trebui să scrii. Pentru poezie, întotdeauna, femeile frumoase sunt câştiguri, sunt constructive. Indiferent ce provoacă în sufletul artistului: dramă sau fericire.
Mulțumesc că exiști, Rusu Elena! Te aștept duminică!
3 sept. 1980
– Parcă te-ai contrazice: despre întâlnirea cu cel mai mare prieten scrii laconic. Despre întâlnirea cu cea mai frumoasă fată din ultimii ani scrii cu… poftă.
Iertate fie sexul în serile în care poți vorbi cu dragoste despre aceasta.
– Citești din Chateaubriand[13], „Les Martyrs“ și „Mémoires d’outre-Tombe“. Dar parcă explicațiile din subsolul paginilor sunt mai interesante decât textul propriu-zis.
– Cu ani în urmă anumiți oameni abia-ți răspundeau la salut, abia dacă își permiteau să facă asta, poate n-o făceau deloc. Acum, însă, pentru că ți-au văzut numele prin reviste, că li se spune că ești „cineva“, te salută înclinând capul, îți caută amabilitatea. Dar tu știi că erau niște imbecili și înainte, așa cum sunt și acum. Și, fără a fi infatuat, le oferi singurul dar posibil: indiferența și mila. La un loc.
– Aproape toate femeile sunt interesate de bărbați lângă care pare a fi mai ușor de trăit.
– O femeie care umblă cu tine, dar evită să te sărute și mângâie, e o mitomană și o complezență.
– Nu-ți amintești când ai înțeles prima dată că există diferențe între băieți și fete.
– Ai văzut o grămadă de filme în viața ta, continui să vezi. Dar majoritatea nu ți-au spus, de fapt, niciodată nimic.
– Poate că numai încrederea că voi scrie poezie mare mă ține în viață.
– Dacă într-o zi nu aș întâlni cu Eminescu, am înjura împreună burghezii și am merge într-un loc liniștit să ne certăm de la poezie. Dacă l-ai întâlni pe Baudelaire, n-ai ști cum să-i vorbești. Pentru că ar fi beat.
– Ți-a scris Georgette. Are 21 de ani. De ce te emoționează întotdeauna țigăncușa aceasta bună și deloc prostuță! E un om cu care-ți place să stai de vorbă.
– Oare ce cred femeile frumoase despre bărbații frumoși și săraci?!
– Când eram mic mă uitam curios și rușinat cum se urcă pe iepe caii, și boii pe vaci. Sexul lor era așa mare încât, nu știu de ce, râdeau și-i invidiam. Însă nu știu bine de ce.
– La 24 de ani nu poți să cazi în manierism. Exceptându-l pe cel al morții.
– Sexul nu este hrană, trebuie precizat. Sexul este un fel de antropofagie. De ne-am putea vedea în oglinzi în acele clipe…
– Alfabetul grecesc seamănă cu niște alune sfărâmate. Te referi la scriere, desigur.
– Una din marile plăceri ale bărbaților e să scoată chiloții femeilor. Ce urmează nu e întotdeauna frumos.
– A avea personalitate nu înseamnă a ști o mulțime de lucruri despre cărți, muzică, sport, etc. A avea personalitate înseamnă a avea idei clare, ale tale, a fi riguros când privești ceva din jur.
4 sept. 1980
– E rece. Prea rece. Toamna a început corect. Dar prea s-a luat în serios.
– Ai atâta timp liber de la 15 iunie încoace încât nu mai știi să-l folosești în mod judicios.
– Nu, Marilyn n-a murit niciodată. Numai noi ne-am obișnuit să spunem așa ceva.
– În ciuda faptului că, pe cât te încântă, tot atât de mult te dezamăgește, trebuie să subliniezi la Lautréamont o „apucătură“ genială: în ale sale ciudate „Poezii“, mai mult o prefață ironică, demistificatoare, alternând între fantoșă și „adevăr general“, Lautréamont luând idei, maxime etc. din Vauvenargues[14], Pascal sau La Rochefoucauld nu face decât, citindu-le și scriindu-le INVERS, să ne atragă atenția că „adevăruri“ ce păreau inatacabile, spune exact invers, pot fi la fel de mult „adevăruri“. Poate că aici Lautréamont este copleşitor, chiar dacă nu deasupra unei minți omenești care poate străpunge limita posibilităților. Remarcabila sensibilitate a sensurilor care derivă din „Maldoror“, onirismul tablourilor, cinismul lor, dincolo de încercarea declarată de a fi altceva decât ce-au făcut Byron, Mickiewicz sau Baudelaire, sunt totuși un teritoriu în care intrăm curioși și ieșim descumpăniți. Descumpăniți de posibilitățile binelui și răului.
Dacă te gândești bine, în ciuda silei provocate de unele din pânzele sale delirante, Lautréamont a declanșat în tine (ca și teritoriul Joyce) anumite proiecte de anvergură.
– Sfârșitul „Cânturilor lui Maldoror“ și al „Poeziilor“ lui Lautréamont îți lasă un gust: nu voiai să se termine, deși nu-ți poți închipui cum ar fi putut continua, ce-ar fi continuat.
– Ai o certitudine spre seară: nu ai post aici, la școală. Deci, altfel spus, ești foarte departe de pământ. Nu ai bani deloc. Nici mama nu are. Ea e mai mâhnită decât tine. Este stupid să depinzi de lucruri pe care oricum nu le ai!
– Îi scrii lui D.R. Popescu[15]. E singurul om mare cu care ai vrea să vorbești în seara aceasta. De fapt, plângi. Poate nu va auzi și acesta. E seară.
– Ai fost la alune. Ce des ai nevoie să-ți reinventezi copilăria!
– Te-ai reîntâlnit cu Costică a lui Loghin. Venise să-i ajute pe cei bătrâni la otavă. Am mâncat dintr-un pepene și am vorbit. Am rămas frumoși, dar ne doare copilăria, nu-mi vine să cred că așa repede s-a dus totul dracului. Este groaznic să stai cu prieteni de suflet, cu prieteni din copilărie, și să simți că de fapt trăiți dar nu vă mai bucurați cu adevărat. Se simte aceasta în tot ce vă spuneți.
Copilărie, frumusețe scăpată din frâu, copilărie, nebunie pierdută!
– Din nou te simți inhibat scriindu-i lui D.R. Popescu. Există un punct de la care, vorbindu-i, te simți depersonalizat.
– Când ai multe incertitudini, simți că-ți vine să înveți o înjurătură în plus.
[1] Ugo Attardi (1923 – 2006) pictor, sculptor și scriitor italian.
[2] Ugo Attardi – „Moștenitorul sălbatic“, colecția „Globus“, editura „Univers“, București, 1975.
[3] Elio Vittorini (1908 – 1966) – romancier italian.
[4] Isidore Lucien Ducasse (1846 – 1870) – poet.
[5] Dumitru Roșca (1895 – 1980) – filosof, traducător și academician.
[6] Jean-Charles Chenu (1808 – 1879) – doctor, scriitor și naturalist.
[7] Tașcu Gheorghiu (1910 – 1981) – traducător, poet și grafician.
[8] Luc de Clapiers, marquis de Vauvenargues (1715 – 1747) – scriitor și moralist.
[9] François de la Rochefoucauld (1613 – 1680) – filozof și moralist.
[10] Poetul Adrian Alui Gheorghe.
[11] Ion Mircea (n. 1947) – poet și scriitor.
[12] Daniel Corbu (n. 1953) – poet și eseist.
[13] François-René de Chateaubriand (1768 – 1848) – scriitor, politician și diplomat.
[14] Luc de Clapiers, marquis de Vauvenargues (1715 – 1747) – scriitor și moralist.
[15] Dumitru Radu Popescu (1935 – 2023) – scriitor, prozator, dramaturg, scenarist de film, membru titular al Academiei Române.
