PRIMA AMINTIRE EROTICĂ
(ATITUDINE)
– Poate una din primele amintiri cu cuvinte, în general. O amintire „incestuoasă”.
Aveam 6 sau 7 ani. În W.C.-ul unei mătuși, am chemat-o pe J. și i-am spus: „Dacă nu stai să te f… mă arunc în W.C.”. Mi amintesc că ea m-a privit un timp aprobator, apoi chiar a dus mâinile și a început să-și dea chiloțeii în jos, dar și i-a tras brusc și a fugit.
Tentativa de atunci de a mă apropia de sexul opus, nereușită, vulgară, inexplicabilă parcă prin mintea de acum, a fost poate declanșatorul viitoarei mele timidități în fața fetelor, timiditate care m-a ținut până la 17 – 18 ani.
Prostii însă, am mai făcut destule. Intimitatea este tabăra de vară a perversiunii.
Cine nu recunoaște aceasta e mai pervers decât toți.
– De oamenii care vorbesc murdar, mi-e silă.
SALCÂMUL
– Nu cunosc copac mai încăpăţânat decât salcâmul. De ce? Pentru că am ocazia să-l URMĂRESC. La poartă avem mulți salcâmi. Puși de tata. Sunt tare frumoși, ca toți copacii care vor să ajungă la cer, ca toți copacii, în general.
Și, spuneam, cresc. Dar în fiecare an (aproape) vin niște lucrători „de la electricitate“ și-i taie, și-i taie toată noaptea, fără milă, ca niște barbari îi taie; și niciodată nu e nimeni acasă să vadă ce fac ei. Doar spectacolul dezolant al crengilor mari, căzute în toate direcțiile, unele mai ţinându-se într-o coajă, spânzurate. Trupul salcâmului e numai răni, m-am gândit cum ar arăta un om dacă ar fi lovit la fel, cu același cinism!?! Și salcâmii aceștia, deși tăiați an de an, nu se usucă. Își formează din nou coroana, cresc, trăiesc din nou. Câtă frumoasă încăpăţânare! Ce lecție dau oamenilor acești copaci cu țepi, dar cu personalitate, mândri! Marin Preda este scriitorul român care a introdus salcâmul în literatură. Poate că salcâmului nu i-am adresat toate întrebările. Și cu siguranță nu i-am ascultat și învățat toate lecțiile. O dată-n plus, ajung la concluzia că, în ciuda tuturor speranțelor, omul este totuși o ființă cinică, prea cinică uneori.
PÂINEA
– Într-un magazin alimentar la coadă. Pentru pâine. La un moment dat zărești 10 lei lângă piciorul tău. Te apleci, îi ridici, întrebi cine i-a pierdut. Nimeni nu spune c-a pierdut, după ce se uită în banii lor, el fugitivo, desigur. Dar toți se uitau la pâine, ai sesizat. Ce fascinantă e pâinea pentru toți oamenii! Ea anulează aproape orice întrebare din exterior.
– Nu există sinceritate fără exuberanță.
– De ce ne fierb nădragii așa amar când vedem o femeie tare frumoasă!? De ce n-avem liniște noaptea? De ce, pisici ale Republicii, de ce?!
– Dezbrăcat, numai cu femeia aceea, în liniște, dăruiți, nesătui, ce minunat trebuie să fie! De când nu mai există Viorica, nu mai știi ce-s fericirea, dragostea, liniștea, nopțile de iubire și dăruire…
SINCERITATEA
– Sinceritatea nu ne face vulnerabili, poate că dimpotrivă.
Mă gândesc la estuare. Ele sunt așa cum sunt. Par a spune totul. Nu le poate amenința nimeni pentru că sunt deschise. Ba chiar, ele, anulează un colț din ocean. Și oceanul nu e întotdeauna curat. S-ar zice că ele câştigă cinstit. Marea însă, prin valurile-i care se repetă, are ceva pervers, ceva din psihologia infractorului. Vrea să te ruineze, de aceea vorbește frumos, ni se uită în ochi. Și cum omul este o ființă ușor de amețit…
28 aug. 1980
ADRIAN
– Aseară ți-a scris. Adică ai primit scrisoarea lui. Însoțită de un poem: „Trecere vinovată“. E cel mai bun lucru pe care l-a scris vreodată. E un poem lung, stufos, dar excelent! Iată că, în sfârșit, începe să dea ceea ce tu ai presimțit de mult în el. Bucuria ta e mare și sinceră. Ești entuziasmat de acest vers excepțional din poemul mai sus amintit: „mă simt vinovat pentru că pot să-ți spun o mulțime de lucruri despre nefericire!”
Da, excepțional! Adrian te va vizita zilele acestea. Îl aștepți.
29 aug. 1980
– Gabriela T. ți-a scris că va veni în aceste zile pe la tine. „Trebuie să ne revedem“ – îți spunea. Simți și crezi la fel. Și gândul că ea va veni îți umple sufletul de bucurie. Ea a rămas o prietenă de suflet a ta, mereu liniștitoare, niciodată plictisitoare, ea exprimă o suavă liniște, un ținut în care nu este cunoscut cuvântul „răutate“. Și Gabriela, oricum, e și o fată tare frumoasă.
Uneori e înnebunitor de frumoasă.
– Toamna, totuși, încep toate viețile.
RĂZLEȚE (V)
– Ce simte un bărbat când descoperă că o inocentă adolescentă, pe care o știa virgină, e cu totul altfel, că e plină de nopți de dragoste, că relațiile sexuale nu mai sunt de mult pentru ea un intermezzo!? Se miră, doar se miră. Și o iubește și el pe acea adolescentă. Nu întâmplător spuneai tu că trei sferturi din ceea ce îndeobște numim dragoste e de fapt perversiune.
E preferabil, însă, să faci dragoste decât să te cerți sau bați cu oamenii.
– De reținut calmul cu care femeile se culcă cu bărbații, lipsa de curiozitate cu care participă la „hrănirea cu sex“!
– Ziarul „Sportul“ anunță că Dobrin s-a transferat la C.S Târgovişte. Este o știre inexplicabilă, care te afectează, pe care nu o înțelegi. Nu trebuia să plece de la Pitești. Este singurul om din fotbalul românesc care te-a încântat întotdeauna prin jocul său.
– Miercuri (azi e vineri) România a jucat cu Iugoslavia. Scor: 4-1 pentru noi. După o stivă de meciuri proaste, această victorie este reconfortantă și dătătoare de încredere. Mai ales că-ncep preliminariile Campionatului mondial din 1982 – Spania. Fotbalul rămâne a bucurie de care nu te poți despărți, pe care o cauți mereu.
– Un fapt: în centru, un bețiv, dar bețiv, nu vorbă. Abia ţinându-se pe picioare. Mergea spre casă. Dus. Dus de cineva. De o fetiță de 7 ani. Ce „spectacol“ grotesc! Câtă nedumerire în ochii oricărui om de bun-simț! Fetița îl ținea strâns de o mână. În momentul când tatăl bețiv se cumpănea spre ea, fetița avea un gest care te uimea și mai mult: ea încerca să-l îndrepte, lipindu-se de piciorul tatălui, sprijinindu-l parcă (cu ce?! cu ce putere?!). Te-ai uitat cu sufletul cam răvășit. E îngrozitor să vezi părinți beți duși acasă de copiii lor de 6-7 ani!
– Aseară ai ascultat o emisiune la radio: „Radio-Cenaclu“. Realizator: Adrian Păunescu. A cântat o oră Zoe Alecu. O voce excepțională! Bocetele ei sunt cutremurătoare. Unele inflexiuni ale vocii ei aminteau de Maria Tănase.
Încă o emisiune pentru care îi spui „mulțumesc!“ domnului Păunescu. Tu crezi că el face mai multe lucruri bune decât rele. Numai imbecilii îl detestă.
– Azi, țăranii au sărbătorit pe Sf. Ioan de toamnă. O fi și Sf. Ioan de mlaștină. Și de cretă. Și de discotecă. Și poate chiar Sf. Ioan de mămăligă!
– Simți că atunci când nu-ți apare multe luni niciun poem te simți devalorizat, fără certitudini, te acuzi de lene, de nesimțire poetică. Și, de fapt, e vorba de altceva. Dar ai și tu ciudățenii prin suflet.
– Asculți Zoe Alecu (aseară l-ai rugat pe Nicușor Șofron, are casetofon, să înregistreze muzica Zoei; și a făcut-o!) și îți spui că FERICIREA se numește și asta. Fără doar și poate.
– Un film cu corsari, cu dueluri. Dar duelurile cu sabia sunt cele mai cinice confruntări dintre oameni. Te pui puțin în locul cavalerilor din Evul Mediu. Nu, n-ai fi putut trăi în acel timp. Era prea crud, mult prea crud.
– Le-ai scris Marianei Marin și lui Radu Călin Cristea. Ții la ei, îi stimezi, îți sunt dragi. Dar oare și-n sufletele lor se-ntâmplă la fel?!
– Într-o zi coseai. Cu Ionel. O broască risca să fie sfârtecată. Ai ferit-o din calea coasei, ai luat-o în mână și ai dus-o deoparte. Îi spuneai lui Ionel că te simți rău, răvășit, că totul se crispează și lăcrimează în tine când rănești ființe care nu pot să se apere în fața ta, cazul cu broaștele de prin iarbă, de exemplu. Replica lui: „Ce ce-ți faci tu probleme când ele nu-și fac“. Ți s-a părut cinic. Pentru că asta nu înseamnă să fii practic. De fapt, sufletește, nu-i prea semeni lui Ionel. Și cu atât mai puțin el ție.
– Unii oameni nici când vor să pară amabili nu-și pot, totuși, ascunde mațele negre.
– Relațiile sexuale sunt un mod de a ne scuza perversitatea.
– Fiecare femeie cu care te culci (de ce?), devine și un om de care ți-e puțin teamă. Dar fiecare femeie cu care te culci e încântată că e iubită de un poet. Ce stupid! Și să mai spună cineva că femeile adoră doar carnea, pur și simplu!
– Unde altundeva ar putea femeile să aibă sexul dacă nu între picioare!? A pune asemenea întrebări lumii înseamnă și a fi nemulțumit de anumite obișnuințe.
– Ne plictisim de femei. Nu și de sex. Cu fiecare aventură anulăm încă o posibilitate de a iubi serios.
– Neserios e doar refuzul. Obrajii îmbujorați ai femeilor nesătule îți amintesc de fundul urangutanilor.
– Tu ai spus-o întotdeauna: ai fi mai fericit să nu dorești femei, să n-ai sex. Poate că astfel n-ai mai pierde atâta timp în defavoarea poeziei. Nu crezi c-ai fi un om fără pasiuni.
Te gândeşti: ce des mori fără femei și ce des nici nu-ți pasă!
– Femeile, crezi, seamănă cu otrava. După ce te hrănești cu ele ceva devine livid în tine.
– Femeile care nu știu să mângâie, să sărute sunt obiecte. Și, drept urmare, trebuie tratate ca atare.
– Un vers din Dylan Thomas îți dă sentimentul că exprimă foarte bine starea în care trăiește „valul ’80“: „Rage, rage against the dying of the light!“ („Furie, furie împotriva morții luminii“).
30 aug. 1980
– Un artist adevărat pleacă întotdeauna riscând, împotriva unei prejudecăți.
