Vineri, 30 decembrie 1977
Se subțiază anul. Pare cald sfârșitul.
Mă duc la școală. Revin. Dureri sub stern. Dureri de cap. La 14 EA va pleca la Bacău. O săptămână de când mă simt purificat, de când am un sens, de când am început să mă hotărăsc, să-mi repartizez forțele pentru luptă, pentru victorie.
De la 12 la 14, cu ea, cu această Lămâița care a ajuns să mă iubească pătimaș, alături de care mă simt mai OM, mai liniștit, mai poet. Datorez mult prezentului. Prezent ce se numește EA. Aș vrea să nu mai greșesc. Aș vrea să rămână marele meu tovarăș pe cărarea ARTEI, aș vrea să ne legăm viețile definitiv. Și să facem un colț al lumii măcar MAI BUN cu existența noastră curată.
Sărutul. Înflorit ca un salcâm în miezul iernii. Bucuria mâinilor de-a se putea atinge. Certitudinea că existăm curați. Că nu mințim. Că ne înțelegem ca oameni și creatori.
A venit ora 14, am ajutat-o să urce, i-am urcat „plasa“ cu cartoane, culori etc. Era frumoasă. Și amândoi neștiutori. Ne-am îmbrățișat și ne-am sărutat un minut.
Mitică (Bârgăoanu) cu Gabi. Merg și ei la Bacău. Se vor logodi.
Pleacă autobuzul.
O privesc cu ochii blânzi și ne facem semne cu mâna.
La Iolanda.
Autobuzul aleargă! Le spusesem: „Drum bun!“.
Mă doare îngrozitor capul. Niciodată nu m-a durut așa.
Îmi iau salariul, 1 229 lei. Vin acasă. Cu greu. Mă durea sub stern. Iar capul mă durea așa îngrozitor încât la fiecare pas aveam impresia că mă prăbușesc sau c-o să-mi crape toate venele din cap.
Toată după-masa am stat culcat. Eram foarte bolnav. Și voiam să trăiesc.
Mă gândeam și la Viorica. Dar, deși sufăr pentru ea, nu cred că mai pot să mă-ntorc la ea. Cred că am fost exaltat mereu în fața ei, cu ea, din cauza virginității ei. O doream mult și trupește, că nu voia, poate că de aici a început golul dintre noi. Și totuși, în seara aceasta, o doresc din tot sufletul. De Lămâița îmi va fi mâine dor. Și poimâine. Și mereu. Dar Viorica, singură, tristă, avea cea mai mare nevoie de mine. Poate că, de fapt, n-o să pot trăi fără ea. Poate că părăsirea ei e singura mea crimă.
Poate nu voi muri deși capul mă doare ca niciodată și nici semne de liniștire nu apar. Aș vrea, de mi se-ntâmplă ceva (și totul ar fi numai din cauza mea, pentru că uit sau pur și simplu nu o iau, căciula, sunt exagerat de răcit) să știe toți cei buni, cei prieteni. Aș vrea să nu fiu urât de nimeni. Aș vrea să știe că am trăit cinstit chiar dacă le-am părut puțin nebun.
O doresc pe Viorica în seara aceasta. O doresc mult.
Mâine seară e Revelion. Voi fi singur. Rece sau cald. Dar singur.
Numai Viorica aș vrea-o mâine noapte. Am să-i doresc numai bine. Am să mă gândesc la ea.
Lămâița există oricum în sufletul meu. Viorica rămâne. N-am iubit-o niciodată puțin. Șabloanele ei poate că au stricat ce era așa frumos. Gândul neuitării.
Scriu încă 7 felicitări pentru oameni dragi. Și Vioricăi o scrisoare.
Mă simt mai liniștit. Deși tot cu dureri groaznice.
Sunt foarte bolnav. Mă dor și mâinile din umăr. Poate-mi vor cădea.
Mi-a scris Gim Laurian[1]. Mă deranjează greșelile lui de ortografie. Regretatul A. E. Baconsky spunea: „Până și o carte de vizită trebuie să fie scrisă într-o limbă impecabilă, dacă te consideri scriitor.“
Articolul lui Patrel Berceanu[2], „Calitatea morală“[3], din „Amfiteatru“ nr. 12, scris despre mine, în urma scrisorii pe care i-am scris-o pe 1 decembrie, mă mulțumește dar Patrel devine ambiguu în final. Sau poate o greșeală de tipar. Nu știu ?!?
Venea noaptea.
[1] Gin Laurian (n. 1949) – Poet. Profesor. Jurnalist.
[2] Patrel Berceanu (1951 – 2006) – Poet. Jurnalist. Secretar literar al Teatrului Naţional din Craiova (1990-2006). Director al Teatrului pentru Copii şi Tineret „Colibri”. Secretar al Filialei Craiova a USR (1994-1996). Membru al Uniunii Scriitorilor din România, al UNITER şi al secţiei române a Asociaţiei Internaţionale a Criticilor de Teatru.
[3] „Calitatea morală
O scrisoare pe care am primit-o de curând din partea unui tânăr profesor suplinitor dintr-un sat din județul Neamț a avut darul să mă tulbure prin simplitatea adevărurilor pe care mi le comunică și prin altele la care mă obligă să reflectez. Îmi scrie că predă limba română copiilor („sunt așa de frumoși“), că citește („aici cărțile sunt pâine”), că vrea să devină student („deși aceasta nu înseamnă a te realiza pe deplin ca OM”), că citește atent cărțile tinerilor scriitori („ador generoșii”), că el însuși scrie și publică din când în când („mă interesează sensul moral al poemelor”), că are liniște („liniște nu înseamnă izolare”), că îI îngrijorează starea sănătății mamei lui; mă roagă, în final, să transmit salutări de bine câtorva tineri scriitori pe care îi citește și pe care știe că eu îi cunosc.
Această scrisoare mă obligă să iau act de un lucru cu totul ne-extraordinar, dar atât de important: de cititorul-prieten, concret, cu preocupările lui, cu universul lui spiritual, cu identitatea sa socială. Cred că e bine ca autorilor, fie ei vârstnici sau tineri, cineva sau ceva să le readucă aminte că la capătul celălalt al cărților lor se află oameni, dar nu în genericul existenței lor, ci oameni ai acestui timp, concreți, complecși, întrebători, cinstiți cu ei și cu atât mai mult cu ceea ce le oferă cartea. Cinstiți, adică morali, adică interesați de sensul moral al cărților noastre. Pare atât de simplu adevărul acesta: cititorul concret. Dar nu e deloc simplu să-ți răspunzi la fel de cinstit: am făcut totul pentru a cunoaște oamenii și timpul meu. Pentru că talentul nu trebuie cheltuit oricând și oricum atâta vreme cât cititorul este interesat și de sensul moral al operei. Pentru că, pe de altă parte, cititorul nu așteaptă lecții de pedagogie prin artă. Pentru că se mai pune și problema dacă opera este la înălțimea conștiinței cititorului, nu numai invers, cum se mai lasă să înțeleagă unii scriitori. Pentru că rolul scriitorului în formarea omului nou al societății noastre socialiste este pe cât de necesar, pe atât de greu și plin de responsabilitate. Pentru că scriitorul are în vedere o calitate într-adevăr extraordinară: calitatea morală. Am urmărit atent lucrările recentei Conferințe Naționale a Partidului, chemarea adresată oamenilor de cultură și de artă de a-și pune „întreg talentul și forța creatoare în slujba înfloririi continue a artei și culturii noastre socialiste, a educării și dezvoltării conștiinței socialiste a maselor, a cultivării înaltelor trăsături morale ale omului nou, ale societății socialiste”. Este un deziderat de onoare al artei noastre, care solicită într-adevăr întreaga forță creatoare a omului de litere, un alt deziderat decât acela formulat în scrisoarea tânărului profesor din Borca, a unui tânăr cititor avizat.“ („Amfiteatru“ nr. 12 din 1 decembrie 1977)
