Joi, 12 ianuarie 1978
Școală. Elevi. Impertinenți. Puțini. Restul sunt foarte frumoși. Zic că sunt impertinenți unii pentru că n-ar avea niciun motiv să fie așa la orele mele din moment ce nu-i jignesc, îi înțeleg, le spun multe și întotdeauna sunt generos cu notele.
E soare. Și frig mai puțin.
Îmi dau seama că sunt unul din cei ce se enervează foarte repede dar numai în fața banalității, a necinstei, a mitocăniei, a nedreptății și ignoranței (pe ultima o privesc totuși și cu înțelegere).
Îmi place cum scrie Hervé Bazin. Poate că îmi place fiindcă deși scrisă reportericesc „Preafericiții de pe Insula Dezolării“ e o carte care nu te poate plictisi. Limbaj cursiv. Observații fine. Multă căldură în fraze. Și mult realism.
Învăț.
Din nou mi-e somn. Și mă culc. Două ore. Astă-noapte m-am visat elev. Parcă nu-mi învățasem pentru a doua zi lecția. La Zgârciu. Oh! Oh! Vise.
După masă mai citesc.
Îi scriu Anișoarei Viziteu. Nu mai am chef să scriu scrisori ca anul trecut și cred că nici nu voi avea prea curând chef de așa ceva.
Nu învăț nebunește. Dar am început promițător.
În cutie: „Viața studențească“ și „Sportul“. Le citesc. O poză cu Corina Chiriac de la Lenți. Și o scrisoare de la Anișoara Viziteu. Îi răspund.
Mama e dusă la o înmormântare. Întârzie.
Fac treburile.
Învăț.
Ascult muzică.
Am clipe de îndoială și din nou revine încrederea. Așa e viața oamenilor. Când mă gândesc la moarte mi se pare totul inutil și absurd dar fiind viu încă sfidez din toată ființa mea starea de neființă, putreziciunea. Cred că voi cere să fiu ars până la urmă. Dar nu în pământ. Nu. Nu vreau să mă sufoc de propriu-mi miros putred. Ce absurd sunt! Și totuși la ceva mă gândesc eu.
E seară.
Trebuie să fiu student.
Mama mi-a făcut foc în sobă. Și focul trosneşte.
Mă gândesc și la foc. Ce viață scurtă are dar ce bătăios e cât există, ce neiertător și lipsit de scrupule! Cât există. Apoi, cenușa se scoate și se aruncă. Sper că nimeni n-o pune garnitură la cartofi prăjiți.
Ce m-a apucat să glumesc!
Doresc o femeie dar nu-mi trebuie nimic totuși parcă.
Cred că sunt o ființă dificilă pentru mine însumi. Atâtea pasiuni, atâtea cărări și gânduri, atâta curiozitate! Cât o voi duce așa? Poate că nu trebuie să mă mir. Cred că sunt foarte uman, de aceea. Umanismul te face să nu mai ai puterea necesară pentru a avea grijă de tine însuți. Te gândeşti prea mult la binele celor din jur, situația ta, chiar deplorabilă, ți se pare mulțumitoare.
Mă voi apuca de cartea zbuciumului meu. Ce mult o doresc adevărată. Ce mult vreau, prin ce spun acolo, să le reamintesc unora că trebuie să rămânem oameni tot timpul,
O scrisoare către Lenți. Fata aceasta, un OM rar, este o oază care nu minte niciodată atâta timp cât trăiește și știe de mine. Ne leagă ceva ce nu poate fi definit însă e o legătură foarte trainică. Poate pentru că suntem OAMENI tot timpul, de când ne-am cunoscut.
Nenea Dumitru Ana a adus fân. Și lemne. Nebărbierit. Aproape întotdeauna l-am văzut așa. Și întotdeauna mi-a părut minunat. Un OM. Numai OAMENI. Muncește așa mult! Cum să nu-l admiri. Era aproape ora 21 și el se ducea cu căruța cu caii la Brusturi, la Pârâul Ungurului. El e prieten cu noaptea cred.
Îi scriu Adrianei Condurache. Suferă. Mă doare suferința ei. Îi scriu cu sufletul. Așa cum i-am scris întotdeauna de când o cunosc. Aș vrea mult să se facă bine. Să nu mai sufere.
Învăț la franceză.
Tac.
Termin „Preafericiții de pe Insula Dezolării“. Copleșit. Bazin e un autor peste care nu se poate trece oricum. M-a cucerit. Rețin ceva frumos: „Și îngerii au putere dar n-au niciun merit.“
