Noapte rece.
Puțin nebună.
Tuciurie.
Merg spre casă. Coborât dintre sânii unei brune voluptuoase. Voluptuoasă ca o piersică bună.
Drumul se înșiruie sub tălpile mele.
Îl simt.
Merg pe drum.
Singur.
Nălucă cu inimă.
Un adâncit.
Auzeam pași.
În față.
La mai mulți pași de garduri.
Pași.
Cuvinte.
Mă apropii.
Merg repede.
Un os scânteiază în șoldul meu drept.
Spre casă.
Mama e acolo.
Neliniștită.
Și albă. Părul alb ca o măgură bătătorită de omăt.
Din șoldul meu s-a îndreptat o așchie înspre cei care vorbeau.
Sunt pe aceeași linie cu ei.
Simt așchia mea.
Bună seara! îmi răspund.
Bună seara! le spun.
Da’ unde te duci și de unde vii, cum o zîs ceala?
Vin dintr-un bloc. Mă duc într-o casă.
Intru pe ușă.
Mama se uită la mine.
Adânc.
Bună seara, îi spun și sparg o nucă în ochii mei albaștri.
Îi întind și ei.
Mă depărtez de bărbați. Vorbesc de televizor. Și de secol.
Am băut un pahar.
Tare este rachiul.
Femeile te distrug, mi-au șoptit treptele când coboram din colos.
De beton.
Poate armat. Tot ce este posibil.
Gardurile stăteau ca niște rufe. Agățate de răcoarea nopții.
Stelele cloceau în ochii romanticilor.
Se culcaseră găinile.
Drumul șerpuia. Apoi se lăsa obosit în urmele mele.
M-am gândit la Petre.
Era și mai rău.
Aveam nevoie de el încă.
Da mamă, îi spun.
Pâlpâie lumina lumânării.
Bate vânt cred.
Ce să fac.
Ia o nucă și matale. Mie unul mi-e foame.
Să nu te lovești la gingii!
Mă uitam la pădure.
Intuiam unde e.
N-o vedeam.
Negricioasă.
Cameleon.
Nu mai auzeam pașii celor doi.
Se pierduseră prin mustăţile nopții.
Îmi potriveam pașii.
Nu-i potriveam. Se așezau singuri, ca o ploaie grăbită.
Mâine mă duc în oraș. Am pierdut un cui al lui Dan. Să i-l cumpăr vreau. Mă lași mamă?
Nu știu. Tu pleci totdeauna. Eu rămân singură să beau laptele de la vacă. Și păpușoiul se coace.
O să-l secerăm.
Poarta casei era în întuneric.
Îi auzeam răsuflarea de departe.
Mă gândeam la Kutuzov. Nu știu ce-mi veni.
M-am culcat. Coborâse răcoare în patul meu. Mi-am băgat trupul acolo. Așa văruiam interiorul. Scoteam frigul. Era un om acolo. Eu eram.
Am urcat treptele casei cu buzunarele pline de mere.
Apoi am coborât.
Mama nu suporta să scot mere din buzunare.
Și eu o iubesc.
Cobor.
Le las sub un prun. Nu știu dacă mâine vecinii se vor prinde că din prun au căzut mere.
Ușa e descuiată.
Mă trezesc cu o grămadă de vise în suflet. Ele se chinuie în creier. Apoi coboară spre inimă.
Ca o turmă.
Sunt multe flori pe sală.
Până ajung la mama în bucătărie le ating pe toate. Știu să nu le uit.
Bună seara îi spun mamei.
Ea se miră.
Îmi dăduse bună seara mai înainte.
Chiar vorbea cu mine.
Eu venisem zicea ea.
Să nu mă mai despart în două zicea ea.
De ce jumătate din mine rămâne mai în urmă zicea ea.
Să merg ca oamenii zicea ea.
Și eu mă făceam cană de lut sub cuvintele ei.
Apoi, nevrând să plâng, mă întregeam.
Și-mi spunea că e obosită.
Că vecinii fac atâţia copii și mirosul dragostei lor îi sparge ferestrele.
Toată ziua cară sticlă.
Pune ferestrele la loc.
Nopțile i se par liniștite.
Doarme.
Deși atunci nu rămân nici cioburi.
Vântul ia totul.
Borca, 10 septembrie 1977
Acasă. Noaptea.
