Octavian SOVIANY – Despre mortalitate

De curînd, Aurel Dumitrașcu, unul dintre cei mai importanți reprezentanți poeți ai pro­moției ’80, ar fi împlinit 68 de ani. Născut pe 21 noiembrie 1955 și decedat la 35 de ani de leucemie, în 1990, s-a impus de la bun înce­put ca un autor destul de atipic dacă îl pri­vim în raport cu corifeii promoției sale. În cele două cărți publicate în timpul vieții (Furtunile memoriei, 1984, Biblioteca din Nord, 1986), cărora li se vor adăuga cîteva volume postume, nu e nici atras de filmul cotidianu­lui, ca poeții „Cenaclului de Luni“, nici vizionar ca Nichita Danilov sau Ion Mureșan, nici textualist ca Gheorghe Iova sau Bogdan Ghiu, nu-și manifestă neîncrederea în poezie și în literatură și scrie o lirică gravă, care evoluea­ză tragic. Poetul face parte din aceeași fami­lie de spirite cu Mariana Marin, e autorul unei poezii autoscopice, care își extrage esen­țele din categoria agonicului, existența, ca și literatură, luînd încă de timpuriu în textele poetului ipostaza „jocului cu moartea”, care, asumat și trăit cu o intensitate paroxistică, mărturisește despre destinul unei ființe de o deconcertantă fragilitate, ce resimte prin toate fibrele amenințarea exterminării poten­țiale:
Vin acasă și singur mă joc doar cu Moartea.
într-o altă iarnă o poveste cu grauri o plimbare
prin munți o altă sintaxă femeia.
O patrie de stele și carne.
Citi­torului trebuie să-i spun acum adevărul:
vin acasă și singur mă joc doar cu moartea.
Fără conversație faptele rele se știu.
Un nume (al meu) răsărit deodată pe pagina albă
aproape trufaș predispus la concerte. Și totuși
cine sînt eu cine ești tu în ce maga­zii un principe
mucezește.
Vin acasă și sin­gur mă joc doar cu Moartea
Cititorul pînă la urmă trebuie să știe”

(Cititorul trebuie să știe)

Existența se convertește în felul acesta într-un epuizant exercițiu de mortalitate, pe parcursul căruia moartea provoacă teroare, dar și fascinație, iar jocul capătă fizionomia unui ritual sinistru, legat de ceremonia sangvinară a decapitării, care sugerează (așa cum arăta Marin Mincu) echivalența dintre a fi scris și a fi mort, de unde izomorfismul din­tre relicvele funerare și imaginea cărții: Prin mai precum în toți anii intru în maga­zia de lemne și
ies de acolo cu un cap de fe­meie în mîini: – Doamnelor
și domnilor, altă­dată erau vremuri mai bune! Un cap de fe­meie
întotdeauna pune gîtul bărbatului într-un cîmp înflorit, dar
aceasta e mai mult decît o fericită întîmplare. E un semn!
zice an­droginul rînduind cărțile în fereastră lăsîndu-le acolo
să treacă soarele peste popi și valeți peste dame.
Eu pun capul de femeie în de­bara nu mai știu ce să fac
desigur mîine îl voi muta în bibliotecă (sînt în stare
să fac una ca asta)”

(Istoria esteticii)

Tocmai în virtu­tea acestui izomorfism, hîrtia și cărțile consti­tuie, în imaginarul lui Aurel Dumitrașcu, obiecte prin excelență malefice, pachete de substanță thanatizată, care agresează pînă la suferință fibra vitală:
Destule hîrtii veni­noase așteaptă să muște din mine.
Un pe­pene roșu se cunună cu un pepene negru
vor locui în cer și vor face avere
Mie îmi stă în gît un dragon (mi-e bine aproape
nu mai vorbesc), Minuni și furgoane. Și nu mai
în­treb cînd vine ziua de marți.
seara înainte de a uda florile îți voi spune
cum moare me­tafora în spitale”

(În bibliotecă)

Pagina scrisă posedă însă, în același timp, ceva din pute­rea magnetică a apei „ofelizate”, astfel încît poetul va evoca „înecurile textuale”, imersiunile în spațiul bidimensional al semnelor scri­se, unde – supus inițierii scripturale de un guru cu facies matein – omul în carne și oase va dobîndi în cele din urmă consistența spectrală a cernelii și a grafemului:
Trec pe strada mea cu domnul mateiu caragiale
cîntăm un cîntec de lume porcos – să vezi, pe ăștia
acuși îi leagă vardiștii pe ăștia îi gîdilă-n creier…
Pe ăștia puteți conta zice zeul din ceriu luîndu-și pastila
cîntînd și el acolo cîntecul nostru.
Vom uita pînă la capătul străzii cîntecul acesta
(zeul și el) vom cînta un altul. Ochiul meu este roșu.
ochiul domnului ma­teiu nu este roșu. Las că vine și pena
face ea din scăfîrliile noastre mimoze”

(Plimbare 1910)

Dacă fascinația textului ia în cele din urmă forma dorinței de moarte, actul produc­ției textuale stă, la rîndul lui, sub semnul „Un­tului roșu” al crimei, devenind un act de sa­crificiu simbolic, prin care viața e zidită în te­meliile artefactului scriptural:
Mai ales di­mineața duc de mînă o femeie-n poem
tre­mură adulmecă vîntul roșu cînd bate e o biată femeie
îmi zici și-o duc de mînă departe-n poem.
Ce zici de un ceai? mă întreabă și eu mă gîndesc liniștit
la jose lezama lima. Ce zici de un film mă întreabă și eu
mi-l amintesc pe tata citind viața lui bonaparte în dimineața
în care s-a dus
Dar nimeni nu poate fi pînă la capăt străin. Cine mai
crede că macul se ceartă cu mine nu știe nimic
Și ce dimineață prin care zboară veioze ce di­mineață
îmi zic. Și ce liniștită merge acum femeia aceasta-n poem”

(Departe-n poem)

Elaborarea textului presupune așadar acțiu­nea energiilor agresive și autoagresive, e un act de violență exercitat asupra limbajului, destinat să provoace „suferința” cuvintelor, aducînd trăirea și scrierea ei la numitorul comun al unei „patetici” ce constituie girul autenticității superlative și avînd efectul be­nefic al unei transfuzii cu plasmă vitală:
„O vreme lumea începe așa: eu scriu un poem
eu sînt sărac și singur poemul
e sătul de el și de mine stă neînduplecat.
Nu vorbim. Vreau să-l biciui (atît de mult) să aibă dureri la urechile cu care aude
gîlgîitul nopților albe
să audă – zic – pentru că nu alta i-i soarta:
să audă cum trece noaptea în viața
mea scurtă să plîngă naibii o singură dată
și el.
Să-l pot crede. Nimic mai mult”

(Poemul)

Epuizarea acestor energii aduce oboseala, o stare de sleire care atacă în egală măsură fi­brele organice și pe cele sufletești, conștiința contagiunii cu materia fantomatică a univer­sului scris și, odată cu ea, pierderea contac­tului epidermic și frust cu realul:
Toate căr­țile de care-mi vorbești
încet încet se prefac în păsări de pradă. La fel
într-un port vechi toate femeile pe care le cunoșteam
ajun­geau după o vreme regine. «Era un bărbat singur și
la colțul străzii îl aștepta o trăsură» nici una din ele
nu o să spună. Le-aș putea descrie pe rînd
într-un peisaj cu șorțuri verzi ori soioase
fericite între detalii livrești.
Un duh trist peste o carne tristă acum.
de aceea vorbesc: să nu mă sperie păsările de pradă
un lac de cuvinte-ntre tine și mine oricît am crede
că ducem o existență reală”

(Păsări de pradă)

Scrisul nu face în felul aces­ta decît să sporească conștiința agonicului, înscriindu-se în scenariul unei tragedii fără catharsis și în substanța unei ontologii a mortalității pe care lirica lui Aurel Dumitrașcu o scandează cu o gravitate superlativă.
Poet al agoniei perpetue, el are senti­mentul claustrării în zonele marginale ale existenței, de unde contemplă cu o privire nostalgică filmul firescului și al micilor fericiri la care e condamnat să nu aibă acces:
„Mi-ar fi fost atît de ușor să spun lucrurilor pe nume
să mă întîlnesc pe malul apei cu merișorii sălbatici să
vorbim despre viețile noastre (aici și acum) atît de ușor
ar fi fost.
Nu puteam iubi primăvara și iarna stelele – sînt sătul îmi spuneam
sînt sătul de stelele de prin cărți eu vreau altă poveste
chiar una mai veche ziceam
dar să fie fără de stele.
poate am surîs numai
scriind altceva. Ești in­capabil să plîngi – mi-a scris
o fată care poartă numele mamei – cînd vii în oraș toți locuitorii
sînt fericiți.
Nu o cred. Vin în oraș ziua și noaptea toamna și vara”

(Merișorii săl­batici)

În contextul poeziei ’80, care – în mare parte a ei – se dorea ludică, zeflemisitoare și autozeflemisitoare, postmodemistă cu orice preț, nu făcea mare caz de literatură, dar practica, cu o mare voluptate, jocurile inter- textualiste, prezența lui Aurel Dumitrașcu constituie o apariție la fel de neașteptată ca aceea a Marianei Marin.

 

Publicat în „Observator cultural“
nr. 1186 / 29 noiembrie 2023