Cad stropi din streșini. Ca niște heruvimi alungați din cerul umbrelor.
Valea mea e noroasă.
Prietene orb, tu auzi cum se rostogolesc stropii.
Cum ating firele uscate de iarbă.
Cum șoptesc promisiunile speranței în verde.
Lemnul gardurilor e putred. Prin el s-au întemnițat viermii aceia galbeni cu puf.
Și furnicile acelea roșii. Mari.
Când eram mic m-au mușcat multe furnici roșii. Adormeam pe sub brazi. Prin aluni. Se urcau pe mine furnicile. Mă declarau teritoriu sfânt. Credeau că n-o să mă mai trezesc. Și-n timpul acela veneau cetățeni ai mușuroiului, pe ascuns. Veneau și-mi luau câte-o picătură de sânge. De aceea sunt mari furnicile roșii. Au învățat pe trupul meu să crească.
Cad stropii, prietene orb.
Vii de afară.
Și orbitele tale nu sunt.
Câţiva stropi ți se scurg peste pleoapa lăsată. Ca peste o floare de barba-ursului se scurg stropii pe pleoapă.
Eu te aștept.
Te aștept.
Și te-ntreb ce mai auzi.
Ce mai simți umblând prin lumina pe care n-o vezi.
Cum e o bombă? mă-ntrebi.
Ai auzit la radio.
Se aruncă bombe în locuri cu copii pașnici.
La radio ai auzit aceasta.
Tu poze nu vezi.
Prietene Orb, ce să-ți spun!
Bombele sunt niște cutii de conserve. Umplute cu fum.
De ce mă-ntrebi ce e o bombă?
Hai în prundul gârlei.
Am auzit c-au trecut puhoaiele. Și-au lăsat pietre colorate absurd.
Hai să ne-mbogățim cu culori.
Să ne umplem buzunarele cu pietre.
Colorate.
Să le ascundem în pod.
Să vedem dacă la iarnă semincerii mamei fac reclamație.
Reclamație că nu încap.
Că de pietrele noastre nu încap.
Hai să ocolim livada.
S-o luăm pe uliță.
Să nu ne vadă vecinele care stau cu mama-n cerdac. Și vorbesc despre muștele găsite-n crăpăturile geamurilor.
Știu eu cercevelele care se dau într-o parte. Pe acolo intrăm.
Până la noapte vom lăsa pietrele colorate în iarbă.
Nu trebuie să creadă că le întemnițăm.
Le va cădea pe frunte roua.
Nu.
N-ai dreptate.
Nu se vor preface în ulcele.
Hai să dezgropăm nuca aceea pe care am ascuns-o anul trecut lângă cușca câinelui.
Hai să vedem ce face o nucă-ngropată de douăsprezece luni și ceva.
Până la noapte.
La noapte, când vom duce pietrele-n pod.
Coloratele pietre.
Amiaza te găsește trist Prietene Orb.
Este umbră, îmi spui.
Umbră multă pe vale.
Tristețea scoarței de cireș te frământă.
Nu-mi vine să cred că n-ai văzut niciodată cireși dacă te frământă tristețea scoarței lor.
Uite. Îți spun eu cum e un cireș.
Este ca un sistem filosofic.
Înalt.
Uneori subțire.
Alteori e bătrân.
Plin de scorburi.
Fără rod poate.
Dar ca un sistem filosofic.
Fiecare ram seamănă cu împrăștierea de raze pe care-o simți pe orbite.
Când e soare simți această împrăștiere.
Și pe ramuri sunt așezate niște foițe verzi, se numesc Frunze.
Niște foițe prietene.
Ele sunt singure.
Șoaptele lor nu se-aud.
Numai dacă umbli prin ele.
Prin vinele lor poți auzi ce-și spun.
Și florile.
De flori te interesezi tu.
Florile sunt sclipirile sistemului filosofic.
Ard și noaptea.
Sunt albe; albe; albe.
Decolorează întunericul.
Însă sunt tot timpul distruse.
Liliecii, când zboară, se feresc de cireși.
EI cred că lumina zilei e ținută în cireși.
Se tem liliecii.
Prietene Orb, fructele se coc mai târziu.
Cireșele sunt ca femeile însărcinate.
În fiecare există o lumină ce țipă.
Altădată o să-ți spun ce e cu cireșele.
Să trecem drumul prietene.
Să vedem dac-au ieșit frunzele de podbal.
Să ne facă Maria sarmale prietene…
Voi plecați.
Vă duceți după deal.
Ca să culegeți melci.
E un pârâu acolo.
Iarba e mereu udă.
Mustește pământul.
Melcii se trag pe lângă pietre. Lasă bale în urmă.
Muștele negre ca niște cavaleri rătăcitori se așează pe pietrele cu bale.
Când e umbră melcii nu au program.
Când e soare stau.
Nu se mișcă.
Le e frică să nu capete insolație.
Sunt pietre de calcar.
Se sfarmă.
Au găuri multe.
Unele sunt roșietice.
Băieții iau mâl între degete și-și dau pe picioare.
Au pantaloni scurți.
Maria este fată.
Ea se duce cu ei.
După melci se duce Maria.
Când vine își pune în păr Frunze de salcâmi și flori de păpădie.
Ceilalți îi zic că o vor mânca vacile în sat.
Maria râde și aleargă în fața lor.
Se ridică praf din drum.
Prietenul orb ascultă ce-i spun.
Vasile îl cheamă pe prietenul meu orb.
Uneori întinde palmele.
Invizibili porumbei se așează.
El zice că porumbeii sunt albaștri.
Albastru coeruleum, zice el.
El spune că melcii vin numai de la mare.
Că din spumă se nasc.
Văd cum norii trec culmea pădurii.
Se-ngrămădesc.
O să plouă.
Vasile mă strânge de braţ.
Vrea să mergem la gârlă.
Vrea să ne plouă.
Vrea să-i prind un pește.
Un boiștean vrea Vasile.
Mergem Vasile.
Mergem să prindem un boiștean.
Când plouă ei nu ne văd.
Stropii cad pe oglinda apei.
Parcă cerne mama făină.
Făină cu care face colaci vinerea.
Pentru sâmbăta morților.
În munți orbii sunt rari.
Țăranii văd.
Ei văd pământul.
Îl și pipăie.
Ochiul nu poate atinge ţărâna.
Și țăranii trebuie să pipăie pământul.
Nu-l sărută.
Îl pipăie.
Stau rezemați de brazi țăranii.
Cu mâinile pline de rășină.
Vasile crede că dacă n-ar exista rășina pe brazi ar vedea și el azi.
Mi-a spus.
Mai demult.
A dat foc la rășină.
Strânsese multă.
Mulți bulgări de rășină.
Le dădeau foc și aruncau cu rășină.
Erau copii.
Aruncau unul în celălalt.
Învățaseră la școală că indienii puneau foc în săgeți aprinzând forturile cuceritorilor.
Și ei se jucau.
N-aveau săgeți.
Dar aruncau cu foc.
Și au aruncat mai mulți în el.
Și-amintește că era la prânz.
Iarba era tăioasă din cauza soarelui.
Strălucea soarele.
Nu erau nori.
De multe zile nu plouase.
Doi bulgări de rășină i-au ochit ochii.
Rășină moale.
Cu flacără în spinare.
Nu mai știe nimic Vasile.
Îi iese lacrima pe sub pleoapă.
Așa, în colțul dinspre nas.
Are nas frumos Vasile.
Dar e orb.
E orb prietenul meu.
Îl las.
Durerile nu se alungă prin mângâieri.
Durerile nu se uită.
Îl las pe Vasile.
Numai somnul este pentru el liniște.
Întrebările pe care le tot pune îl obosesc.
Uneori tace.
Parcă se uită.
Ține capul plecat pe spate.
Nu știe rugăciuni Vasile.
El nu crede în Dumnezeu.
Dar se uită spre cer Vasile.
Așa, cu capul pe spate.
Eu mă îndepărtez.
Nu vreau să-i știrbesc speranțele.
Îl las să și le cizeleze…
Îl las.
Mă așez în iarbă.
Cu capul în palme.
Și plâng.
Plâng.
Nu mă-ntreabă nimeni de ce plâng.
Borca, 1 aprilie 1978
