AUREL DUMITRASCU – AVATARURILE POETULUI

Conjugând biografia interioară cu o orgolioasă retorică a sincerității poezia lui Aurel Dumitrașcu se prezintă drept procesul unei trudnice și nu arar amare căutări de sine.
Dacă primul său volum – „Furtunile memoriei“ (Albatros, 1984) se deschidea cu motto-ul elocvent: „Nu știu alții cum sunt…“, în cea de a doua sa carte – „Biblioteca din nord“ (Cartea Românească, 1987) – putem găsi afirmații cu totul asemănătoare: „Voi repeta ce știu despre mine o voi lua / de la capăt istovit…“ și, nuanțând versurile anterioare: „Vă rog să mă credeți: despre mine știu tare puține / despre voi nu știu aproape nimic“. Liniile de dialog cu care încep toate poemele lui Aurel Dumitrașcu nu fac decât să sublinieze și ele solitudinea funciară a discursului pe care-l declamă cu sisifică îndârjire poetul.
Trăsătura principală a personajului-poet se lasă descoperită în exercițiile de loialitate față de sine practicate de autor în oglinda poeziilor sale: o sensibilitate acută, disperată față de un real resimțit drept agresant, sufocant și perfid totodată, un real a cărui esență o constituie efemerul impus de tirania morții inexorabile.
Urmărit de acordurile sumbre ale „cântec(ului) dulce al sorții” – „metafizica“, o aflasem din „Furtunile memoriei“, „e curată nerușinare“ – poetul se refugiază în universul a-real al „bibliotecii”, spațiu în care se declină cu frenezia spaimei de lumea de afară „cuvintele cele fericite cele fugite din cărți”. Capacitatea de a evada din legea realului este prezentată apoftegmatic drept însăși putința de a exista: „ – Blândă și nesfârșită se întinde harta vedeniei / o sămânță sătulă călăuzită de magi. Pot visa / încă lucruri neverosimile sunt viu. Vinovat că-mi închipui lumea mai bună. / Dar nu pot iubi regula schimbătoare a cărnii.“
Poemul „Ars doloris“: „Eu / nu vreau / să trăiesc / eu vreau / să citesc.” exprimă în modul cel mai concis opțiunea, mai degrabă impusă decât aleasă, a evaziunii în sfera securizantă a „bibliotecii”.
În același timp însă tonul teribilist-juvenil al acestui poem programatic așază sub semnul întrebării maturitatea tentativei de obliterare a realului prin utopic și fantastic.
Bucuriei, celei învățate din cărți, celei pe care poetul vroia să o instaureze „aproape cu ciudă“ i se opune conștiința irepresivă a suferinței existențiale. Apologia inițială a izolării maniacale în cultural se transformă într-un sarcasm al dezamăgirii: „…plânsul orbilor închipuie lumea / dar numai cenușa le știe pe toate.“
Scrisul lui Aurel Dumitrașcu devine o demascare, o mutilare furioasă a ceea ce poetul numise în primul său volum cu o frumoasă metaforă „obrajii cartonați ai nimicniciei“.
Sceptic față de filozofie, ale cărei „vedenii” le consideră compromisuri forțate de dragul fixării unei globalități a lumii ce ar escamota incoerența existențială („Nimic mai real decât / claritatea jocurilor absurde”), Aurel Dumitrașcu conferă poeziei un plus de cunoaștere prin dimensiunea ei irațional-vitală.
Un insomniac agresat de „furtunile memoriei”, poetul ni se înfățișează drept simplu mijlocitor al propriei sale istorii afective, drept un scrib supus (și mirat), care, aşternând cu febrilitate vizionară versuri fragmentare, urmărește redarea unei cât mai exacte radiografii a ființei sale: „O vreme lumea începe așa: eu scriu un poem / eu sunt sărac și singur poemul e sătul de el și de mine stă neînduplecat. Nu vorbim. Vreau să-l biciui (atât de mult !) / să aibă dureri în urechile cu care aude / gâlgâitul nopților albe / să audă — zic — pentru că nu alta i-i soarta: / să audă cum trece noaptea în viața/ mea scurtă să plângă naibii o singură dată și el. / Să-l pot crede. Nimic mai mult.”
Plecând de la un subiectivism afișat Aurel Dumitrașcu nu se împotmolește totuși într-un solipsism grandilocvent. Mizând pe sine – și îndoindu-se de sine – poetul imprimă prin căutările sale discursului poetic o capacitate de generalizare, eul poemelor transformându-se treptat într-o figură generică cu care cititorul este invitat să se compare și, eventual, să se identifice. La aceasta contribuie nu numai autenticitatea introspecției, ci și apariția în acest al doilea volum a unei noi dimensiuni a abordării existenței.
Pe lângă istoria individuală văzută ca virtualitate amenințătoare sub semnul divorțului dintre dorință și putință apare — e drept, oarecum cu timiditate — și istoria văzută ca fapt împlinit. Tensiunea suferinței individuale se temperează prin contemplarea melancolic-resemnată a deznodământului altor biografii: „Puține versuri frumoase în capul bunicului / rostogolit prin trifoi tare puține. Doar un război netrebnic / unde nimeni nu întreba cine e viu / un convoi deci răsuflând printre hărți. Și povestea lui / o cunosc toți copiii si câmpul pe care ei se joacă e negru. / Stau în casă cu mâinile aproape tăiate. Puține versuri / frumoase mai știu”. („Printre hărți”)
Unda de tradiționalism și de simplitate din acest poem — alături de care am putea aminti și alte două pagini remarcabile din volum, cum ar fi „Măcar atât” sau „Satul în care se vede mama” — consfințesc ruptura finală a poetului de universul obsesiv al „bibliotecii” și asumarea locului său în lume. Prin factura lor aceste poeme marchează de asemenea distanțarea poeziei lui Aurel Dumitrașcu de capcana formelor prestabilite și descoperirea unei voci proprii, care să permită poetului exprimarea plenară a talentului său.

ALEXANDRU SUTER
în „Viața românească“ nr. 2 / 1988