INEDIT Aurel Dumitrașcu – „Un vis boschian“

Un vis boschian, greu de uitat în zori: singur, noaptea în cimitir, în picioare lângă mormântul lui Petrică Tătaru, prietenul copilăriei tale.
Cu piciorul pe marginea mormântului, apăsând ușor noroiul.
Și la un moment dat auzi ceva căzând acolo înăuntru, o bufnitură; și gemete.
Și în partea dinspre cruce, secțional, pe o distanță de circa treizeci de centimetri, pământul a devenit brusc transparent, o lumină de bec electric luminând acea secțiune, până la cel mort.
Și cel mort: craniul, oasele, totul alb spre galben, bine putrezit.
Și acel schelet, care se vedea numai până sub coaste, începe să se miște. Mai intri capul, apoi mâinile, ceva în genul unui om care-și schimbă poziția capului și a mâinilor în somn.
Și nu știi de ce craniul acela avea ceva viu, zâmbitor, o moleșeală pisicească, neverosimilă.
Ceea ce te-a uimit e faptul că tot acel „spectacol“ demonic nu te înfricoșa, priveai cu detașare și simplitate, necrispat.
Mai apoi, chiar la baza mormântului, puțin deasupra dreptunghiului de lumină (în rest beznă cumplită), ieși din spatele capului celui mort un alt cap, de bărbat cam gras, cu bube pe obraji, totuși cu privire de om sănătos.
Și între tine și acel cap începe o discuție care ai avut impresia că a ținut toată noaptea.
Vorbeați; îl întrebai diferite lucruri, el îți răspundea (chiar vorbea foarte mult) dar nu înțelegeai nimic din ce-l întrebai și din ce-ți spunea, ceea ce era foarte straniu – totuși discutați fără urmă de crispare.
Buzele lui se mișcau.
Ale tale de asemenea.
O clipă ți-a trecut prin cap că vorbiți în engleză, apoi nu te-ai mai gândit la asta, continuând să discutați. Reții că ai plecat spunându-i acelui cap (numai capul era, trup n-avea!) „Goodbye!“
Pe „aleea“ care iese din cimitir, întorcând capul, ai văzut tot cimitirul luminat ca de lumină electrică (totuși becuri nu se vedeau).
Din drum, privind spre cimitir, era-n întuneric totul, exceptând un dreptunghi în spatele bisericii, lumina coborând numai de la nivelul streașinei.
Mormântul la care fuseseși si vorbiseși cu acel cap era așezat undeva în stânga bisericii (cum ieși din ea), în față.
Încercând să faci o legătură cu acest vis straniu, ți-ai amintit că săptămâna trecută (parcă sâmbătă), mama îți spusese, venind de la biserică, simplu, că mai rămăsese întrucât fusese dezgropat P. Tătaru.
Atunci, pe moment, ți-amintești, te-ai gândit că Petrică e un schelet acum și că au trecut șapte ani!
Numai atât!