INEDIT Aurel Dumitrascu – Scrisori catre Ioana (5): „Sunt așa învățat cu pustiul încât m-am obișnuit să primesc totul cu stoicism“

Borca, 12 noiembrie 1980

Bună, draga mea!

Nu știu daca e tocmai bine că-ți scriu azi, sunt foarte supărat, a murit un om. Un om la care țineam mult. Singura rudă la care țineam[1]. Am stat câteva ore în imposibilitatea de a face ceva. Nu știam ce să fac cu mine. Moartea mă mâhneşte așa mult încât nu știu dacă-mi revin vreodată ușor.
Dar trebuie să-ți scriu. Pentru că nu-mi place gândul tău: că ți-aș scrie fiindcă nu am ce face. Să nu mai spui asta! Sau, în orice caz, să nu-mi mai sugereze așa ceva cuvintele tale! Poate că suntem amândoi suficient de aiurea pentru a nu fi pricepuți de alții, nu și dacă stăm de vorbă singuri, fără a fi priviți, fără a ne feri de ceva, de cineva.
Fără îndoială, cred că sunt îndrăgostit de o imagine a ta, ar fi imposibil să spun că știu cine ești, nici măcar n-am avut ocazia să-ți privesc ochii, să te privesc liniștit. Poate că mi-ai plăcut fiindcă tăceai, cu siguranță şi fizic! Dar nu am avut „ocazia“ să te privesc cu atenție, să te ascult. Cuvintele tale, acum, au ceva aprioric în ton, negi sentimentele mele deși nu le cunoști, n-ai avut cum și când să le cunoști. Aglomerările ne depersonalizează. În Maramureș a fost tare fain! Dar, sincer vorbind, nu știu dacă aș spune același lucru dacă n-ar fi fost și bunul meu Lucian[2]. Îmi închipui că distanța dintre noi îți dă multă neîncredere! Sau nu știu ce crezi tu despre bărbații care nu trăiesc decât prin și pentru POEZIE! Sper că nu-i consideri neserioși fiindcă le scapă tare multe dintre celelalte lucruri în favoarea poeziei!
Știm foarte bine amândoi că n-ar avea niciun sens să inventăm o amăgire, că și așa vom fi toată viața un fel de amăgiți (cu condiția ca poezia să fie și pentru tine ceea ce reprezintă pentru mine), dar împotrivirea ta, aparenta negare a sentimentelor pe care le-aș avea pentru tine nu-mi place.
Recunosc că sunt mereu hăituit de mine însumi, că înțelegerea nu e niciodată supremă, dar mă simt mâhnit că toate aceste cuvinte pe care ți le spun îți par artificioase.
În fond, nu vreau să te conving de ceva. Consider că-i scriu unui OM, unei seninătăți, acesta, orice-ai spune, nu e un sentiment caduc. Nu mă apropii decât de oamenii pe care-i simt beți de profunzime, de frumusețea neegoistă a jurului. Poți să mă crezi că îți scriu fiindcă țin la tine?! Dacă nu, nu-mi mai răspunde! Pentru că, repet, Ioana, chiar îndrăgostit de o imagine a ta, consider că sufletul meu nu vine spre tine ca printr-o ecluză, cu intermitențe, în funcție de plictis, NU! Îți scriu pentru că te-am asimilat aproape involuntar, vreau să spun că prezența ta a înfrumusețat ceva din mine, că am simțit nevoia să mă apropii de tine și să te ascult, să te mângâi chiar. Nu-ți scriu pentru că mă „interesezi“, ci pentru că am presimțit în tine un om bun, un om singur, un om curat. Că nu am avut și timp să te cunosc, aceasta e altceva. Și nu știu dacă doi oameni se pot cunoaște cu adevărat, mai ales când ard întru poezie! Toate aceste cuvinte pe care ți le spun au ceva infantil în ton, dar încearcă să crezi că-ți scriu cum simt, de aceea și cam dezlânat, dacă nu ți-aș scrie sincer ar însemna că-mi bat joc de mine. Și poți să crezi că nu știu să-mi bat joc de nimeni, că nu știu să le scriu oamenilor pe care nu-i iubesc?!
N-aș vrea să teoretizez. Îmi închipui altfel cuvintele dintre noi. Dar pentru aceasta ar trebui ca tu să nu mă citești cu scepticism.
Vezi, Ioana, pentru mine cuvintele înseamnă tare mult, aproape-mi vine să spun că la baza lumii e cuvântul, deci îți închipui că nu pot să-mi bat joc de primordialitatea existenței mele – cuvântul. Cuvintele ne scot din turmă. Nu cred că atunci când scriu potrivesc cuvintele. Nu! Scriu pentru că este unicul mod în care mă justific ca om viu. Poate că nu întotdeauna neapărat față de alții. Intimitatea scrisului nu trebuie să ne intereseze, așa cum nu trebuie să ne intereseze intimitatea dintre doi oameni care se iubesc! Ar fi curată nerozie!
Nu știu deloc, deloc, dacă ții în vreun fel la mine. Sunt așa învățat cu pustiul încât m-am obișnuit să primesc totul cu stoicism. Dar pot depăși totul prin surâs.
Aș putea să-ți scriu mult, altfel, despre lucruri mai profunde! Dar nu-mi poate conveni gândul tăi cum că ți-aș scrie fără simțire, cu răceală, inventând, artificios. Fără încredere nu putem merge în nicio direcție.
Poate că vei adera la ideea că numai încrederea ne poate descoperi unul în celălalt.
Azi a murit un om la care țineau mult! Și, culmea, dacă tu ai fi aici cu siguranță c-aș uita totul, că te-aș „plictisi“ cât de mult te-aș iubi. Aș vrea să te țin în brațe, să te privesc, mă înnebunește gândul că nu ți-am putut privi ochii mult, adânc! Rețin doar blândeţea lor, lacrimile acelea în care se scăldau tot timpul.
Dacă aș vrea să vii până în munți, ai veni?! Bani de drum ți-aș da eu! Poate că umblând puțin pe aici ți-ai da seama mai bine și cum sunt eu. Și poate ai crede mai mult că-s curat. Și îngrozitor de singur.

La Suceava?!
M-am întâlnit cu mulți prieteni, am mulți, oare asta înseamnă că-s bogat?! M-a bucurat mult întâlnirea cu d-l. Anghel Dumbrăveanu[3]. Nu-l văzusem în viața mea. Dar prin 1976 scria în „Orizont“ că am „o sensibilitate ieșită din comun“, mă publica, afirma că n-a mai primit de la nimeni scrisori așa frumoase. Și cum eram la început – astea nu se uită. În ultimii doi ani nu i-am mai scris, doar de ziua lui (e născut în aceeași zi ca și mine: 21 noiembrie) îi spuneam cuvinte de liniște și lumină.
Bucuria întâlnirii a fost reciprocă. Și-a pus mâna peste umerii mei și am umblat pe străzi împreună. Marian Popa[4], Vicol[5], N. Turtureanu[6], Nae Prelipceanu, Ion Gheorghe – alți oameni care țin la mine.
Între cei tineri? În primul rând, bunii mei prieteni din Cluj, Sorin Grecu și Sandu Hălmăgean[7] (unde l-ai cunoscut pe Sandu?!); Vasile Tudor[8] (e student la drept, în Iași), Adi Cristi[9], Tudor Cristian Roșca[10], Gellu Dorian, Val Guraliuc[11]. Mă cunoșteam bine și cu ceilalți, câțiva însă n-au fost (Mitroi[12], Mariana Codruț[13], Dan Bodnar[14]).
Adrian Alui Gheorghe n-a fost. Dar luni dimineaţa am fost la Piatra Neamț la el. Nici nu știa c-a luat Marele premiu. Adrian e cel mai mare prieten al meu, o să-l cunoști într-o zi, e un băiat minunat! Și un poet excelent!

Nu-mi mai amintesc ce carte ți-am spus să nu cumperi la Sighet! Nu mă condamna pentru omeneasca-mi amnezie! Și spune-mi ce carte?! „Cronica“ – ți-o trimit acum.

Ioana D. îmi scrie, cu entuziasm. Se pare că știindu-mă mai demult, Sighet-ul i-a relevat ceva frumos din mine în plus.
Gellu Dorian, la Suceava, mi-a spus că acel „ozolin“[15] este un reclamagiu notoriu în Botoșani (Gellu e botoșănean), că umblă cu inși de la securitate, etc. Și că, evident, e-n afara poeziei.
Peste acestea, la câteva zile după „Labiș“, ozolinul mi-a trimis o scrisoare laconică și insolentă în care-mi comunica, vai, că o să-mi „îndrepte nasul“ când mă întâlneşte. Evident, acum problema se pune altfel: am să-l caut eu. Dar ca pe o cârpă. Sper să-l întâlnească Gellu, Lucian sau unul dintre ceilalți prieteni ai mei și să-l întrebe cum de-și permite să vorbească cu noi oricum, da chiar să amenințe (!?). Vom avea grijă să-l prezentăm în culorile-i reale tuturor scriitorilor cărora le trimite mâzgăleli.
În „Tribuna“ n-o să mai apară, i-au spus lui Mihadaș[16] și, mai ales, lui D. R.[17] că la Iași situația-i clară. La București – infantilele sale „poeme“ n-au șanse de pătrundere.
Nu-i așa, mă găsești brusc „răzbunător“?! Dar oare cum trebuie tratate scursurile care încearcă să facă zgomot fără să-și ceară voie!? Zgomot în liniștea noastră, nu mă refer în literatură. Pentru că acolo, totuși, nu se poate face „zgomot“ cu non-poezie, cu pastișe eminesciene și minulesciene, cu patetism minor și caduc.
Îți aștept cuvintele, Ioana!
Încearcă să crezi că țin la tine!
Ba chiar și că mi-e dor de tine!
Te sărut,

Aurel

P.S. – Nu știu dacă e tocmai bine să te duci la fabrică! Dar dacă nu găsești altceva, încearcă să vezi dacă se poate rezista! Dac-ar fi vreun post liber aici, în învățământ, te-aș aduce aici, ai scăpa de o grijă primordială! Într-adevăr, e stupid că depindem de bani! Dar nu avem ce face!

Aurel

[1] Dumitru Ana, unchiul poetului, s-a stins din viață pe 12 noiembrie 1980.
[2] Poetul Lucian Vasiliu.
[3] Anghel Dumbrăveanu (1933 – 2013) poet, prozator și traducător.
[4] Marian Popa (n. 1938) istoric și critic literar.
[5] Dragoș Vicol (1920 – 1981) poet, prozator și dramaturg.
[6] Turtureanu Nicolae (n. 1941) – poet. Pe numele său real Nicolae Turtă.
[7] Alexandru Hălmăgean (n. 1957) poet.
[8] Vasile Tudor (n. 1955) poet și avocat.
[9] Adi Cristi (n. 1954) poet, scriitor, eseist și publicist. Pe numele său real Adrian Rosentzveig.
[10] Tudor Cristian Roșca (n. 1959) poet, medic.
[11] Val Guraliuc (n. 1953) – scriitor și realizator tv. Pe numele său real Valentin Guraliuc. În 2009 deconspirat de CNSAS ca informator al Securității avînd numele consiprativ „LUDI“.
[12] Ștefan Mitroi (n. 1956) scriitor și jurnalist.
[13] Mariana Codruț (n. 1956) poetă, prozatoare, publicistă și traducătoare.
[14] Dan Bodnar (1961 – 2020) poet.
[15] Dușa Ozolin (n. 1961) poet și fotograf.
[16] Teohar Mihadaș (n. 1956) scriitor, editor și profesor.
[17] D. R. Popescu.