Borca, 17 dec. ‘80
Te salut, bunul meu Sorin!
Am tăcut mult! Pentru că nu mi-e deloc bine! Pentru că mă bat cu prea multe mori de ceară, nesuferite luni, nesuferite impotențe poetice. Și nu mai știu.
Îmi mor prieteni vechi, asta mă descumpănește, nu avem replică în fața morții[1].
Am citit puțin și nesemnificativ. Am scris și mai puțin.
M-am săturat de școala aceasta cu atâția nerozi. Poate că plecarea pe la București, în curând, îmi va descleșta sufletul.
E îngrozitor să trăiești așa izolat și singur. Sunt convins că voi nu ați putea.
O fată frumoasă, pe care am cunoscut-o la Sighet, a venit patru zile la mine[2]. Cred că prin ea mi-am amintit că sunt un om viu. Și mai cred că spiritul acestui an nu va fi păcătos ca ultimele luni, din august încoace n-am avut absolut nicio bucurie.
Suceava?! Nu, nu. Mie nu-mi spun nimic steluțele de hârtie. Sunt bucuros numai atunci când scriu și nu mi-e rușine de ce am scris.
Am mai apărut prin „Convorbiri literare“. Cu poeme care nu spuneau nimic despre mine, de prin ’77 și netrimise de mine. Ca să nu mai spun că erau și mutilate. Dar există acolo (la „Convorbiri“…) un om care ține la noi cei tineri: Daniel Dimitriu.
Văd că cei de la „România literară“ nu au mai ajuns la concluzia că merităm să apărem în publicația domniilor lor. Numai că nu astea-s problemele care mă interesează pe mine.
M-a bucurat mult (da , iată o bucurie, totuși!) cartea lui Liviu Ioan Stoiciu[3]. Mi-a trimis-o de ziua mea, pe 21 noiembrie.
D.R.-ul[4] nu ține, se pare, mai puțin la mine. Mi-a scris de curând!
Am primit „Echinox“-ul 6-7!
N-am mai primit cei 2 000 de la „N. Labiș“. Uniunea vrea să-i cheltuiesc la București, se pare. Îl voi suna pe Horea[5].
Câteva zile petrecute la Piatra Neamț, la Adrian (Alui Gheorghe) nu m-au limpezit. Erau prea multe femei și prea multă băutură. Și Adrian era rarefiat.
Nichita?! L-am văzut la TV de două ori în ultimele trei zile. Nu arată bine! Dar timpul va demonstra că RĂMÂNE oricum! Citindu-le puștilor din „Epica Magna“ am ajuns la concluzia că această carte ține între coperțile ei un poem excepțional: „Metamorfoze“ Recitește-l! De celelalte nu vorbesc! Oricum, nu ne vom certa de la Nichita; dar e bine că ne spunem deschis părerile.
Voi începe și eu să mă pregătesc pentru examen! Poate va fi bine până la urmă! Încă nu m-am gândit la sinucidere. Nu pot fi „un uomo finito“!
Scrie-mi ce mai e pe acolo, ce mai scrii! Și nu fi supărat că îți scriu așa târziu și trist! Să mă înțelegi!
Linişte și bucurie prin tine!
Aurel
[1] Pe 11 decembrie 1980 Aurel Dumitrașcu află de moartea prietenului său, Tuțu Lazăr, la a cărui înmormîntare va participa. Evenimentul este amplu relatat în jurnalele poetului.
[2] Este vorba de Ioana Dana Nicolae, ce ajunge în Borca în seara de 12 decembrie.
[3] Volumul „La fanion“, apărut la editura „Albatros“ în 1980. Volumul a primit Premiul de debut al Uniunii Scriitorilor din România
[4] D.R. Popescu.
[5] Ion Horea (1929 – 2019) – poet.
