Borca, 5 aug. 1980
Te salut, neliniștitule!
Mulțumesc pentru „Napoca“[1]! Îmi plac scrisorile tale. Pentru că-mi dau ocazia să nu fiu de acord cu ceea ce spui în unele locuri, ori aceasta e o minunată condiție împotriva plictiselii, mă refer la posibila plictiseală epistolară. Cred că la noi nu se va instaura așa ceva, vom avea mereu să ne mai spunem ceva, să ne batem pentru ceva. Aș vrea să-ți păstrezi „impertinența“ de acum, este un punct de la care nu-mi pot da seama dacă peste 5-6 ani vei rămâne la fel. Dar sper să rămâi. Altfel te-aș iubi mai puțin. Faptul că avem o imensă libertate, că suntem oarecum solitari, ar trebui să ne încrânceneze să rămânem așa, pentru că arta are niște vitregii pe care trebuie să le apărăm, să nu ne impacientăm „acceptându“-le tale quale. Îți mulțumesc pentru gândurile bune de la Valea Vinului[2]! Și lui Valeriu[3]! Îmi închipui c-a fost fain. Când te aduni numai pentru hoinăreală și poezie nu poate fi decât mirobolant.
Încerc să-mi găsesc un loc de muncă la Piatra Neamț, dar nu știu ce dracu’ voi găsi, fiind și pe acolo prea mulți miniștri, iar eu neavând suficientă răbdare pentru a-i suporta.
Pauperitatea în care-mi bălăcesc această vară nu mă neliniștește, dar nici liniște nu-mi dă. Pentru că e stupid să depinzi de bani, dar iată că e o stupizenie căreia nu mă pot substitui. Cel puțin deocamdată.
Fascinația pădurii încearcă să mă facă să uit de complezențe. Știi, cred că nu e nimic mai fascinant ca pădurea. Ea este o întâmplare care nu se repetă, o filozofie în șoaptă. Cred că pădurea este un simptom al unei anumite veșnicii, în orice caz – o curiozitate în devălmășie. Când o să vii prin munții mei, și când te voi duce pe aiurea, spaimele, uimirile, toate sentimentele inexplicabile pe care ți le „oferă“ pădurea, toate acestea îți vor da o stare după care vei tânji mereu. Mi-amintesc niște cuvinte de lui Imants Ziedonis[4]: „Și munții-s prea mari. De aceea și nasc singurătate.[5]“ Propensiunea mea pentru munte are rădăcini în toată copilăria mea, Macondo-ul meu e aici. Dar cărțile m-au despărțit definitiv de monotonia și ignoranța oamenilor de pe aici. Mă refer la o anumită caducitate a bunului lor simț, la opacitatea cu care cred că numai ceea ce fac ei e important, de fapt nefiind vorba decât de munci absolut domestice, prost-plătite, imbecillizante.
Cred că despre munte voi avea mereu ce spune. Dar cred că nu e nimic nou în faptul că acest mediu mi-a oferit și un anumit mod grotesc, nemenajant, de a privi realitatea. Un scriitor are oricum nevoie de tipuri. Cu puțină subtilitate aici poți surprinde tare multe genuri. Am impresia că există un punct de la care arta e numai o chestiune de tehnică. Pentru că unui artist profund, viguros, plin de idei și neliniști, îi e suficientă doar a anumită tehnică de a spune ceea ce-l cutremură.
Pe drum trece o înmormântare (!). Iată un fapt pe care nu reușesc să-l suport, care e greu acceptabil. Voi continua mai târziu!
Da. A trecut.
Referitor la Mircea Cărtărescu. Nu cred că l-am acceptat din cauză că au fost politicoși cu mine. Fii sigur, la mine numai încrederea în valorile pe care le poartă contează, altfel acel om nu-mi spune mare lucru. Poate că există puțin snobism în felul lor exterior de a fi. Dar aceste lucruri n-au nimic cu literatura în sine. Eu nu fac această confuzie. La sfârşitul sec. al XIX-lea, boema bântuia Parisul. Acei artiști pălăvrăgeau și trăiau „inexplicabil“, teribilismul lor social era alarmant, chiar dacă avea un suport: revolta împotriva unei lumi umflate, egoiste. Dar nu e mai puțin adevărat că foarte mulți dintre acei limbuți nespălați erau de fapt mari artiști.
Pentru mine, deocamdată, Cărtărescu un poate fi un nul. „Georgicele“[6], chiar dacă sunt mai mult o experiență, exprimă totuși o posibilitate de a face poezie mare altfel. Nu trebuie confundat gustul cu valoarea. Nu-ți pot da dreptate, cum c-ar fi „prost“. Dincolo de faptul că e citit, am văzut la Universitate că a terminat filologia cu 9,88. Eu cred că nu oricine termină așa, mai ales că nu e un tocilar simandicos. Părerea mea e că e mai bine să-i așteptăm cărțile, decât să-l catalogăm după o întâlnire București – „Echinox“, în care, în ciuda oricărei ieșiri bufonarde, nu se poate spune c-ai cunoscut un om. Mă gândesc și la tine. Ce, crezi că ești mai puțin bufon!? O, nu! Dacă te-aș lua după asta mi-aș pierde încrederea. Eu te gândesc după ceea ce scrii. Și e singurul criteriu după care-mi „fac“ prieteni azi printre scriitori.
Într-o zi, de exemplu, și la mine ceva ți s-ar putea părea inacceptabil (chiar și faptul că și eu scriu poeme „kilometrice“ – concretețea nu înseamnă neapărat haiku, arta litotei se stăpânește greu, dar nu neapărat „numărând“ cuvintele unui… poem), dar e bine să ne gândim mai aplicat.
Vezi, eu nu vreau să-ți schimb o părere, nici nu apăr pe cineva, dar vorbesc în funcție de cum percep eu lumea. E dreptul meu să nu fiu de acord cu tine. Și șansa corespondenței și prieteniei noastre de a nu fi monotonă, liniară, fandosită.
Caraion are dreptate, ca să revin, doar în momentele când citează din acele două cărți dar să nu ne amăgim și să-l credem tot timpul: Nichita rămâne indiscutabil cel mai original poet din ‘60 încoace. Ceea ce propune el în poezie este atât de nou, încât nu întâmplător e și derutant. Personal, sunt mândru că-s compatriot cu Nichita. Deși, ți-am mai spus, eu nu iubesc niciodată prea mult un poet, este singurul mod în care nu pot fi contaminat, singurul mod în care-mi pot păstra încrederea în ceea ce am eu, ceea ce trebuie să spun eu. Originalitatea este o formă neagresivă a egoismului. Dar poate că singurul egoism de prețuit. Poezia care nu uimește este fie făcătură, fie cămătărie, fie nimic.
Eu mă întreb des câtă forță am pentru a nu exista oricum! E bine că nu-mi pierd cumpătul, chiar dacă tare multe îmi merg prost!
În legătură cu Flavia. Nu doresc să-i scriu dacă ea nu dorește. N-am niciodată chef să scriu scrisori la care știu că nu primesc răspuns. Dacă nu e leneșă (consider că dacă ar avea încredere în poezia pe care o scrin n-ar spune că i-i lene să-mi scrie) să-ți spună. Și dacă-ți dă adresa exactă îi voi scrie. Altfel nu. Punct.
Referitor la ceea ce ar trebui să fie prima mea carte. Nu știu cum să procedez!? Tu crezi că dacă i-aș vorbi lui D. R.[7] el ar putea să-mi spună ce să fac, să mă „ajute“ s-o scot mai repede!? Spun ajute gândindu-mă că o face fiindcă manuscrisul meu ar exprima a anumită valoare. Altfel nu. Să-mi spui de aceasta!
Și ce mai e-n Cluj! Că mi-e dor!
Numai bine, dragul meu !
Al tău.
Aurel Dumitrașcu
P.S.– Citesc Roethke (o traducere care nu mă mulțumește)[8], Butor (eseuri)[9], Paler (îl iubesc pe acest poet al filosofiei!), Malraux („Omul precar și literatura“)[10].
Aurel
[1] „Napoca Universitară“ – revistă apărută în anul 1974 la Cluj-Napoca, ca organ al Consiliului Asociațiilor Studenților Comuniști din centrul Universitar Cluj-Napoca.
[2] Valea Vinului – sat în comuna Rodna, județul Bistrița-Năsăud
[3] Valeriu Bârgău (1950 – 2006) Poet, prozator, publicist și editor.
[4] Imants Ziedonis (1933 – 2013) poet și scriitor lituanian.
[5] Citat din volumul Imants Ziedonis – „Epifanii“, colecția „Globus“, editura „Univers“, 1975.
[6] Poem din volumul Mircea Cărtărescu – „Faruri, vitrine, fotografii“, editura „Cartea Românească“, București, 1980.
[7] D. R. Popescu.
[8] Probabil se referă la volumul Theodore Roethke – „Vorbe pentru vânt“, colecția „Poesis“, editura „Univers“, București, 1973.
[9] Probabil se referă la volumul Michel Butor – „Repertoriu“, editura „Univers“, București, 1979.
[10] Andre Malraux – „Omul precar și literatura“, colecția „Eseuri“, editura „Univers“, București, 1980.