INEDIT Aurel Dumitrașcu către Geo Dumitrescu: „Nu pot pricepe cum de uită tot mai mulți ce e omul, în favoarea banilor!“ admin, 04/02/2024 Borca, 5 Ian. 1980 Bună ziua, Geo Dumitrescu! Nu v-am scris din vară, de prin august! Deși fiecare scrisoare pe care v-am scris-o era o mâhnire învinsă. S-ar putea ca atunci când ne pierdem patetismul să devenim de o muțenie stoică, sau de o imbecilitate deprimantă. Cred, totuși, că nu e nici una, nici alta. Am rămas tot în munți, încerc să-mi caut de treburi, am reconsiderat aproape totul, poate am devenit mai rău, însă mă plictisesc tare multe, realmente dau numai peste oameni neinteresanți; și n-au decât să mă condamne că eu gândesc OMUL după câte cărți citește și cât săpun consumă. Încerc să umplu cât mai multe goluri din ceea ce devine într-o zi un slogan pretențios: „cultura mea“. În toamna trecută am citit tare mult (Dylan Thomas, Kavafis, Lautréamont, Bellow, Marquez, Musil, Freud, Schopenhauer, M. Eliade, Ginsberg, „Viața lui Iisus“ – Mauriac, și altele multe), nu mi-am mai permis extravaganțe în ce scriu, pur și simplu am încercat să-mi dau seama ce sunt și ce vreau, ce nu știu și unde trebuie să ajung. M-am despărțit de poemele acelea frumoase, dar în care nu spuneam mai nimic, în acest sens aș vrea să spun că nu-mi plac deloc poemele celor pe care i-ați publicat în ultimul timp, îmi par prea feminine, prea lipsite de originalitate. Nu mă simt despărțit de acel colț în care am învățat să mă contest, să mă înjur în favoarea unor poeme mai bune, consistente, curajoase până la riscul de a nu fi acceptate, dar în același timp nu vreau să mai apar acolo, mi s-a și sugerat aceasta – la Suceava. Cred că și Dvs. sunteți de aceeaşi părere: că, în ciuda confruntării cu Dvs. – prin poemele pe care vi le voi trimite în continuare – nu trebuie totuși să mai apar la „poșta redacției“. Evident, poate veți spune că mă grăbesc, că mai am de muncit, dar prefer să nu vă ascult acum. În sensul că știu tare bine să fiu exigent cu mine până la a mă contesta. La „N. Labiș“ mi s-a dat Premiul „României literare“. Nu știu cât au greșit (!), dar oamenii aceia (inclusive L. Ulici) mi-au sugerat că nu scriu deloc rău. Și încrederea cu care D. R. Popescu m-a publicat insistent în „Tribuna“. Chiar dacă „gurile rele“ vor zice că prozatorii nu se pricep la poezie. Sunt mâhnit că puține poeme de prin reviste îmi mai spun ceva; ca și editurile, revistele publică prea mult orgolii și mai puțin valori. Dar „valul nostru“ (de fapt, cred că e un complex de generație; sesizez la mulți tineri poeți că sunt în stare și de exhibiționism numai pentru a intra în „noul val“, care, presimt ei, va lansa (!) multe nume, ba chiar și poeți!) are o anumită conștiință a lucrurilor pe care le face, noi știm că o cultură nu se face cu amabilități. Mă simt apropiat de T. T. Coșovei, Mircea Cărtărescu, Lucian Vasiliu (un mare prieten; a luat Premiul „Labiș“ ‘79!), Petru Romoșan, Matei Vișniec și Hurezeanu. Livrescul și inteligența acestor poeți nu mi se pare un păcat, criticii (de ocazie) uită că au de a face cu o generație citită, care aproape nu-și permite goluri în cultură. Și această încăpățânare nu poate fi ceva rău. Sunt sigur că „schimbarea“ care s-a produs în ce scriu cam din primăvara lui ‘79 nu mi-o veți accepta imediat, sau cu totul. Dar este drumul meu. Nu forțez neapărat irealitatea, ironia nu este o ocazie de a părea „deștept“, încerc să vorbesc cât mai pe măsura sufletului meu (Bellow: „existența unui suflet este un lucru ce nu poate fi dovedit, și totuși oamenii se comportă ca și cum ar avea suflete“), nu mai pot scrie „frumos“, pentru adolescenții cu „gust neformat“. Așa consider eu! Criticii ar putea spune tare bine că un anume maniheism îi bântuie pe toți „ultimii“ poeți (mă refer la „val“), dar n-ar trebui pierdut din vedere faptul că scriem cum scriem pentru că avem conștiința dualismului bine-rău, că poemele noastre bucură și strică, afirmă și plictisesc. Dar cine le poate contesta forța?! „Iartă-i că nu știu ce fac“ (evanghelia după Luca), pot spune cei care având gustul clasic nu mai știu bine cât de departe sunt de acest veac dar acest „je m’en foutisme“ al nostru este unica soluție pentru a scrie în liniște, neținând cont de oratoria limbuților. Este bine că nu cădem în incongruență, că poezia acesta spune tare multe; personal, recunosc o mare gravitate în spatele așa-zisei ironii care bântuie această poezie, „nou venită“. Poate că simțim ce simțeați și dumneavoastră cândva, cu Stelaru, Tonegaru, Caraion, etc. Cu precizia că revolta noastră nu are un obiectiv „intern“, ne simţim tare mult „ai lumii“, ne simțim ameninţaţi și, vorba lui Prévert, iubim „pământul acesta, care câteodată este atât de frumos“. Sper să ne putem aduna pe țărm, suntem tare singuri, cei care ne-ar putea ajuta par mulţumiţi de posturile și liniștea lor, nu știu de ce unii uită tare repede ce e tinerețea, sper că nu din invidie… Am fost la Iași, am citit la „Junimea“, este deranjant când toți te apreciază, când ești iubit pentru a se crede că vei ajunge „cineva“. Îmi pare rău că prea mulți înțeleg viața, poezia, etc. ca pe un mod de a fi glorios, când de fapt viața și poezia, etc., sunt cu totul altceva. Nu pot pricepe cum de uită tot mai mulți ce e omul, în favoarea banilor, a obiectelor! Mă mâhneşte și renunțarea unora. Cristinel Pricop, de exemplu. El nu poate rămâne doar un consumator de literatură. Și totuși n-are curajul, parcă, să renunțe la stupiditatea unei „vieți“ care numai viață nu e. Nu știu de ce am atâţia prieteni care treptat renunță. Desigur, ar trebui să-i bat dacă altfel nu pot fi convinși. Așa cum mi-ați sugerat, când voi trece prin București voi încerca să vă caut. Sper să nu vă dezamăgesc din cauza emoției. Trecând peste toate am rămas cam tânăr și nu pot pierde niciun dram din profunda stimă pe care care v-o port. Presimt, n-aveți nevoie de declarații, dar m-ați ajutat mult fiind tare drept. Vă doresc un an bun! Și multă sănătate! Cu cele mai bune gânduri, Aurel Dumitrașcu – DAUREL – Inedit aurel dumitrascucaraioncorespondentaCristinel pricopgeo dumitrescuhurezeanuineditlucian vasiliumatei visniecMircea CărtărescuPetru RomoșanprevertscrisoarescrisoriStelaruT. T. CoșoveiTonegaru
Inedit INEDIT Aurel Dumitrașcu: „A murit singurul om care bănuise, când încă erai un puști, că «te vei face» scriitor.“ 10/01/2022 15 oct. 1980 Ion Loghin se simte foarte rău, pare a fi aproape de moarte. Când erai puști, când făceai toate drăciile posibile, omul acesta spunea că „ai să ajungi scriitor“. „Ca Ion Creangă“ – mai spunea el. Ceva se adeverește! Se duc bătrânii… Acest om a presimțit realitatea… Read More
Inedit INEDIT Aurel Dumitrașcu către Elisabeta Vartic: „Sunt stăpân numai pe propria-mi moarte. E unica și definitiva claritate.“ 16/01/2024 Borca, 15 iunie 1985 – cu Domnul Eminescu departe – Elisabeta, Nu-s deloc în bună ordine sufletească acum când îți scriu, însă trebuie să-ți vorbesc. Mă adun greu în ultimele zile și nu fac eforturi să-mi revin mai repede. Aveam un motan pe care-l iubeam mult. Un puturos… Read More
Inedit INEDIT Aurel Dumitrascu – 40 de scrisori de înțelepciune. „Trăiam în munți dar voiam să mă civilizez“ 31/10/202131/10/2021 În Arhiva „Aurel Dumitrașcu“ se păstrează, recuperate recent, majoritatea celebrelor „40 de scrisori de înțelepciune“ pe care poetul Aurel Dumitrașcu le trimisese prietenei sale Tudorița Gavril. Epistolele, extrem de importante, nu fac parte din seria de „corespondență cotidiană“ care a apărut, într-o ediție destul de ciuntită, în urmă cu șase… Read More