Marți, 21 martie 1978
Școala.
Vânt. Timp închis.
Ore.
Marie nu venise la școală. O întreb pe sora ei ce-i cu ea. Îmi spune că pe Marie o doare rău stomacul. Acest lucru mă amărăște. Îmi pare foarte rău. Dac-aș avea bani aș duce-o la doctorul Pușcaș din Șimleul Silvaniei. Vreau s-o știu bine.
Joc fotbal.
Am trei ore de agricultură și-i pun să facă treabă pe copii. Fac și eu, dar alte treburi pe la gardurile cam stricate.
Am mai stat cu copiii. Sunt frumoși. Îi iubesc.
Timp închis.
Vânt. Cam rece.
Pe vârful Borcei (Bondacul) ninge.
Mă doare capul. Și-s foarte răcit.
Mi-e somn.
Trebuie să-mi fac un program de-nvățat altfel risc să pierd foarte mult timp aiurea.
Mama e obosită. A muncit mult azi. Nu vrea să recunoască un lucru clar: nu mai este tânără, nu mai are aceeași putere de muncă.
La școală nu prea stau în cancelarie. Profesorii (aproape toți) sunt foarte seci și fără cultură astfel că deseori, în discuții, când îi copleșesc argumentele mele simt că mă cam detestă fiindcă știu mai multe decât ei. E deranjant. Mai bine plec. Mai bine nu discut prea mult cu ei. Evident, nu încerc niciodată să le schimb ideile șablonare, dar nu mă pot abține să nu intervin cu argumente clare când adevărul e terfelit și impostura (pe diferite teme, linii, genuri, etc.) este promovată cu seninătate. Profesorii colegi gândesc foarte puțin, iau totul cum au găsit. Cred că patria aceasta n-are nevoie de adormiți, de oameni ce așteaptă ziua de salariu doar, oameni ce se gândesc numai la satisfacțiile lor personale (și ieftine) nemaiavând pic de suflet aproape pentru cei din jur.
Plouă mărunt. Provincial.
Învăț la gramatică. Dar definițiile acelea păcătoase nu mă vor monopoliza niciodată.
Mă apucă somnul.
Mă gândesc la Marie. La durerile ei. La ce aș putea face pentru ea.
Iau antinevralgice, mă cam doare capul. Și stomacul. Ca să nu aibă numai Maria dureri.
Citesc poeme de Philippide. „Monolog în Babilon“[1]. Este un mare poet.
Citesc și pe reviste literare recente. Articole pe care n-am mai avut timp să le citesc.
E aproape 18.
Timp rece. Stropi rari. Ceață ușoară.
Mi-e dor de Ana, de chipul ei luminat de zâmbete, de chipul ei blând și însingurat.
Îi scriu lui Lodi Tică.
Termin volumul cu poeme de Philippide. Rămân cu gândul că Philippide e al IV-lea mare poet al României, după Eminescu, Arghezi și Blaga. Desigur, nu e vorba de o ierarhizare. Dar Philippide este între aceștia pe drept. Mi se pare cel mai autorizat dintre poeții noștri să intre în universalitate cu fruntea sus. N-aș putea spune exact de ce dar poate și faptul că niciun poem nu m-a deranjat cu vreo sintagmă parazitară. Fiecare poem al lui Philippide are măreția și frumusețea nesimulată a unui templu grecesc.
Până târziu am corectat teze.
Mă durea capul.
[1] Volum apărut în 1967 la „Editura pentru literatură“.
