„Iubește și fă ce vrei” (3)

Sorina Dascălu: Iubea Aurel „mai puțin” din cauza suferinței? Tu, care sufereai la rândul tău, îl puteai iubi „mai puțin” din cauza suferinței? V-a înstrăinat unul de altul suferința sau v-a apropiat și mai mult?
Tudorița Rusu: Cu siguranță Aurel nu putea să iubească mai puțin, mai ales în suferință. Poate mai mult, mai intens și pătimaș – da! Iubirea era cea care îi alina suferința, îi tămăduia sufletul, îl ajuta să renască zilnic. Iubirea dădea rost arderii lui interioare neîntrerupte. La rându-mi, în suferința și în tot zbuciumul meu, eu însămi nu-l puteam iubi sau prețui mai puțin. Suferința nu avea cum să ne separe unul de celălalt, cel mult avea să ne maturizeze, să ne șlefuiască și să ne ajute să iubim necondiționat.
SD: Durerea sufletească, rănile spirituale, căderile și rătăcirile, și dezamăgirile, și greșelile pe care cu dificultate ni le putem ierta, toate acestea îi fac pe oameni mai buni? Iubirea și prietenia îi fac pe oameni mai frumoși? Mai puternici?
TR: Eu cred că toate acestea sunt lecții de viață, pentru oameni. Aceste lecții, da, îi pot face pe oameni mai buni și mai înțelepți. Depinde însă de fiecare dintre ei ce alege. Cu toții căutăm lumina, chiar dacă mulți dintre noi nu o facem conștient. Iubirea și prietenia, fără îndoială, întotdeauna îi vor înfrumuseța pe oameni și îi vor face să devină mai puternici. Pentru mine, acestea două reprezintă esența vieții. Cred că și pentru Aurel la fel. Acestea două și credința, pentru mine, și adevărul, pentru Aurel.
SD: Este necesar ca femeia iubită să-l sprijine pe un scriitor (poet) în depășirea acelor stări care parcă-i „destramă” sufletul, în așa fel încât să le metamorfozeze în artă?
TR: Este esențial ca iubita unui scriitor (poet), să aibă capacitatea de a-l iubi necondiționat, așa cum este, cu tot ceea ce el poate manifesta, în diferite momente. Să-l accepte și să se accepte lângă un asemenea om. Consider că doar acest gen de iubire (totală, liberă, fără limite) îl poate ajuta pe un scriitor (poet), pe oricine, în general, să depășească orice stare astfel încât să fie metamorfozată în artă.
SD: Cât din scrisorile lui Aurel înseamnă literatură? Putea scrie Aurel ceva, orice, „debarasându-se” de stilul lui – căci putem vorbi cu siguranță de un stil aproape inconfundabil deși nu a avut suficient timp să și-l rafineze după cum ar fi meritat? Putea trăi, de fapt, Aurel Dumitrașcu altfel decât scriind? Este paradoxal ca el, care spunea că nu vrea să trăiască ci vrea să citească, să nu poată trăi altfel decât scriind?
TR: Recitind scrisorile lui Aurel, pe cele adresate mie și nu numai, pot afirma, cu toată ființa mea, că ele reprezintă literatură pură, de o profunzime și frumusețe aparte, ca tot ce gândea, simțea, scria el, deci literatură în adevăratul sens al cuvântului, în integralitatea lor. Am descoperit înțelepciune rară în aceste scrisori și dragoste de înțelepciune, de aceea eu le consider deosebit de valoroase.
SD: Și iubirea de a iubi, dacă ne întoarcem la Fericitul Augustin.
TR: Da. Aurel Dumitrașcu nu putea scrie nimic la întâmplare! El, se știe, era un perfecționist. Dar și când era spontan și original, nu se mai putea desprinde de modul lui unic de exprimare, de exteriorizare, în toate. Dacă ar fi „zăbovit” mai mult pe această planetă, cred că ar fi adus stilul său aproape de desăvârșire. Îmi permit să spun că scrisul i-a dat viață lui Aurel Dumitrașcu, așa cum el avea să dea viață poeziei, creației lui. Aurel trăia citind și scriind. Scriind și citind. Lumea lui era în cărți. Arta ca mod de viață. Era singura opțiune posibilă: să trăiască acolo, evadat din lumea reală. Când era inspirat să scrie scrisori sau poezie, trăia într-un alt Univers.