Borca, 17 martie 1982
Bună, dragul meu George!
Vin târziu, după două luni pădurețe, pleoștite spre nu știu ce culoare a nimicniciei. M-am simțit tare rău, o infecţie a pielii. Știi, astea nu-s boli romantice. Breban spunea altceva. Dar să nu mă plâng! Cândva gândeam că avem prieteni pentru a avea cui ne plângem. Acum sunt într-o nepăsare constructivă, uit cam tot ce nu se substituie, într-un fel sau altul, poeziei. Și-s tare încurcat și răvășit de cumplita luciditate a unor vorbe din „Monsieur Teste“ a lui Valéry, o carte de reținut, pe care am citit-o zilele trecute. Emilie Teste spune undeva: „Je suis libre, mais je suis classée“.
Nimic mai cumplit decât să fii conștient de limitele între care respiri, de gesturile pe care le ai de suportat sau de înfăptuit, de scara de care ești agățat. Aici e drama. Aceste vorbe spun nespus de profund ce-i cu noi. Ele vorbesc omul de azi. Valéry le-a scris la începutul veacului acesta. De fapt, în ultimul timp citesc mai mult în franceză, este un mod de a-mi menține memoria în formă bună și luciditatea. Mereu am spus că fericirea mea e luciditatea. Toată poezia mea e de o obsesivă luciditate. De aceea, poate, se spune că întind periculos „coarda“, că s-ar putea să-mi plesnească inima. Și alte mături. Sunt posibile toate. De îmbătrânit, oricum nu îmbătrânesc. Cel mult pot muri. Sper să-mi termin cărțile de scris. Am impresia că e tot ce pot face eu serios pe lume. Îmi asum pe deplin ceea ce fac. Cu toate așa-zisele riscuri. Sunt destui cei care sunt convinși că voi fi arestat, că aceste cărți ale mele nu se pot publica oricum. Nu-i prea înțeleg. Ceea ce pare a fi politic în tonul cărților mele este o atitudine firească. Nu blasfemiez lucruri sfinte, nici nu e acesta rostul poeziei; cert e că nu suport prostia, eu știu că RĂUL de la ea vine. După o adolescență absolut eretică, timp în care mi s-a întâmplat un fapt uimitor: dispăruse teama din mine, în ultimii ani simt că teama a revenit, culcându-se-n mine ca un animal de rasă. Teama de a nu crăpa înainte de a-mi fi scris cărțile. Cele trei de până acum: „Cinematograful lui Iisus“, Tratatul de eretică“ și „Lebăda care închide infernul“ nu-s tot ce am eu de spus.
Socialmente vorbind, ți-am mai spus, n-o duc deloc roz. Viața asta a mea are ceva din ipsosul roz de pe picioarele unor târfe, un amestec de beție și mizerie; totuși o imensă neînduplecare. Încăpăţânaţii ajung ușor pe eșafod. Uneori eu cred că eșafodul e de carton. Eu, George, nu vreau să câştig nimic. Îmi ajunge neliniștea. Și-mi ajunge singurătatea. Nu-s apt pentru familie, clopoței și temple de staniol. Asceza-mi din acești munți blestemat de frumoși este un mare noroc. Dar îi iubesc pe toți cei buni și frumoși, pe toți cei acre se bat pentru ceva ce nu este doar al lor. Murim prea mult de silă. Și ni se întâmplă așa pentru că sunt prea mulți cei care au o singură politică, un singur abuz: suspiciunea.
Vorbesc mult! Trebuia să-ți spun altceva mai întâi. Și anume că mi-a fost imposibil să mai găsesc vreun exemplar din „Tandrețe maximă“. Prietenii mei din Moldova nici nu te-au prins (femeile-s turbate după tine! Treaba lor!), iar fetele de la Centrul de librării n-au reușit să mai aibă vreun exemplar.
Îmi pare rău, dragule! Și cum te-am citit cu bucurie, ca cititor parșiv și serios, nu-mi pot permite să-ți „vând“ singurul exemplar pe care-l am.
Îți pot mărturisi că-mi face sinceră plăcere gândul bun ce mi-l porți și că sunt foarte mândru de fiecare prieten minunat! De fapt, ți-am zis că te stimez mult pentru ceea ce-ai scris deseori despre muzică și muzicieni. Acum mi-ai plăcut mult și prin poezie!
Abia aștept să revin în București (mai în vară) pentru a te vizita, pentru a te plictisi eventual, dar vreau să ascult muzică și să mai umplem lumea cu gândurile noastre frumoase.
Zilele trecute am primit din Franța și trei casete a câte 80 de minute fiecare, cu John Lennon (multe piese-mi sunt necunoscute; poate-s de pe ultimul său L.P.?!), Joan Baez (turneul european; în concert) și „Genesis“ (tot în concert; înregistrare publică la Paris). Superbă muzică, superbă! Nu știu, eu n-am învățat din tot ce-am citit, din toți oamenii cunoscuți cât am învățat și simțit ascultând muzica lui John. Am crescut odată cu această muzică, ea mă mărginește și nemărginește, ea-mi spune cine sunt și ce vreau.
Aștept să se anunțe rezultatele la „Cartea Românească“. Știi, te saturi și de așteptat!
Merit o carte în librării; mi-e și silă de tot ce se-ntâmplă cu noi cei tineri în ceea ce privește debutul editorial. Dar la noi se cam face cultură cum se face fân. Se mai crede că temele fac o cultură! Păcat! Va veni o vreme când o haimana va înduioșa un imperiu, când nemuritorii se vor alinia să mănânce stelele mânjite cu spaime și clopoței.
Ceea ce fac tot timpul e să citesc și să scriu, să-mi caut de treabă, să nu-mi irosesc acești ani în prostiuțe.
Continui să fiu un om foarte deranjat de faptul că nu-s student, că motive exterioare cunoştinţelor în sine m-au dat afară din amfiteatre. Sper să nu mai fiu judecat de nerozi. Și sper că voi fi și student – măcar în ciuda găgăuților. Pentru că nu știu ce-aș mai putea învăța acum la filologie!
În mod serios nu cred decât în iubire și în poezie! De aici pleacă totul!
Îmi închipui că n-ai timp de scris, etc. totuși spune-mi că au ajuns aceste cuvinte și că ești viu. Te aștept cu bucurie!
Te mai citeam în „Scânteia tineretului – supliment“. Acum e afiș! Deh! Hai la groapa cu furnici! Să nu vorbim despre cultul personalității. Pe cerul gurii merge un tractor. Pe tractor se vede o șapcă. Eu nu știu ce culoare are șapca. Îl voi întreba pe vultur.
Bucurie și liniște, dragule!
Te îmbrățișez cu gândul bun!
Aurel Dumitrașcu
P.S. În ce sector stai? Că nu mi-ai spus! Sper că vei primi aceste vorbe. Pun plicul recomandat.
A.D.
