Borca, 6 aprilie 1979
Te salut, Ana de la Negru vodă!
Mulțumesc pentru cuvinte! Sunt frumoase! Scrii și-mi creezi oarecari probleme la citit. Dar înțeleg. Epistolele tale sunt ca niște tapiserii. Și le găsesc curate.
În ultimele două zile mi-am revenit. Adică am scris Înalt. Așa mi se pare pe moment. Peste câteva zile nu voi mai spune același lucru. Dar prelungita impotență poetică mă exasperase.
Duminică am umblat haihui prin munți, mulți kilometri, pădurea îmi revizuiește copilăria, țin de mit într-un fel, este necesar să mă îmbăt privind ghioceii. De fapt, ghioceii sunt cea mai clară definiție a purității. Și nu cunosc flori mai frumoase decât ghioceii. Să-i vezi prin pădure Ana, singuri și neasemuiți, ți se umezesc ochii de încântare. Nu poți decât să taci. Și să-i invidiezi parcă. Marcel Proust nu iubea florile. Acest fapt nu-l pot pricepe. Îmi este imposibil. Cred că și ție.
Mi-au plăcut mult poemele tale! O spun sincer. Altfel nu ți-aș putea vorbi. Simt încă o dată că literatura, privită ca un mod de a te afirma în viață, este o chestiune de șansă. Ana, bate-le la mașină, mai umblă prin sertarele tale, trimite-le la reviste. Scrii bine! Sincer să-ți spun nu credeam că scrii așa bine. aș vrea să insiști. Indiferent cum privești azi poezia. Există lucruri minunate în ce scrii. Și ar fi bine să se poată bucura și alții de ele. Trebuie, Ana! Te rog frumos să mă crezi. N-aș fi patetic în a te ruga, dacă n-aș simți că scrii POEZIE. Poate că nu știu să explic deloc literatura (!), poate că nu am spirit critic, dar sunt convins că gustul, simțul frumosului, al rarului, nu mă înșeală. Simt și trăiesc literatura. Este nu atât un mod de a exista ci felul meu de a fi un om viu. Nu știu dacă e frumos că-ți vorbesc așa, nu vreau să-ți dau sfaturi, fiecare dintre noi știe ce are de făcut și ce poate face, dar aș vrea mult să nu alungi unde nu trebuie ceea ce ai frumos în tine. Și să nu alegi disperarea dacă ți se oferă o anumită neîmplinire. Eram și eu un disperat incorigibil într-un timp. Și mi-am educat disperarea, mi-am educat-o visând, prin cântec, printr-o anume detașare de prejudecăți. Și pentru că veni vorba de prejudecăți, să știi că eu când cunosc oameni cu prejudecăți sfârşesc prin a le displace, modul meu de a trăi și gândi zgâriindu-i serios. Bine, nu-mi fac probleme. Dar trebuie să fii un mare fricos azi ca să fii cuprins de turma prejudecăților. Păcat că foarte mulți nu-s altfel decât plini de idei preconcepute. Și e așa strâmtă lumea lor! Că și a noastră devine amară.
Gide?! Nu, Ana, nu-l citesc ca să-nvăț ceva din el. Trebuie să-l citesc doar. Eu nu iau nimic din cărți „tale quale“ (așa cum e). eu regândesc lumea prin fiecare carte. Dar nu-s un supus al lor. Gândesc tot ce spun alții, sunt de acord numai cu anumite lucruri. Altfel n-aș putea crede că am un univers al meu, că poemele mele sunt scrise numai de mine. Citesc pentru că-s nespus de curios, pentru că nu poți exista fără o solidă cultură, cu vreau să știu aproape totul.
Am mai citit „Orion“ de Bogza, Söderberg (literatura nordicilor este o slăbiciune a sufletului meu; de fapt, nu pot crede că soarele răsare din altă parte decât dinspre ei; există la nordici o seninătate pe care n-o pot găsi la dionisiacii Sudului; sunt un meridional, ca temperament, căldura este o necesitate primordială în existența mea, dar, repet, Nordul e ca o detașare în claritate și seninătate, lipsa de limbuție a nordicilor seamănă cu poezia) și „Nașterea tragediei“ de Nietzsche. Puțin. Dar nu se poate altfel când mă simt rău.
Vacanță. Dar nu am concediu. Vreau să fiu mai liber în vară. Ieri am primit „Tomis“-ul. Dacă n-aș fi abonat la aproape toate literarele, nu m-aș simți deloc bine. venirea lor este întotdeauna o sărbătoare.
Ion Bădică nu mi-a răspuns la ultima epistolă. Sper că e bine!
În Valea mea e liniște!
Îți doresc și ție această liniște! Și POEZIE.
Curat,
Aurel Dumitrașcu
