INEDIT Aurel Dumitrașcu către Ana Ardeleanu: „Mă bat pentru puritate și îndrăzneală, pentru adevăr. Altfel aș fi mort.“

Borca, 26 febr. ‘79
– pe frig –

Bună seara, Ana Vârtei – Ardeleanu!

Un nordic îți scrie!
Să nu te superi!
Acum nu cântă nicio pasăre; poeziile se nasc când nimeni nu cântă. Sau poate când oamenii își dau seama că sunt prieteni, că se poate conta pe ceea ce veacul repudiază cinic: cinstea.
Tulcea.
Obișnuințele.
Dunărea fără de clopoței.
Dar Sudul.
Acele miresme (tu știi că miresmele se învață cel mai greu) nebune, subjugătoare.
Sfiala ta, ca gulerele albe ale ghioceilor.
Și umerii poeziei povârniţi spre gările cu mulți călători.
Și un OM BUN: Ion Bădică.
Și faptul că eu semăn cu iarba. Și cu nepoeții. Sau nu știu.
De fapt, te cred singură, înconjurată de obișnuințe revoltătoare, mâhnită ca și mine.
Nu te-am citit. În ’77 (parcă) ți-am remarcat două poeme în „Tribuna“. În decembrie ’78, D. R. Popescu mi-a publicat și mie patru poeme. Mi-a scris și o felicitare cu gânduri curate. Și Ana Blandiana mi-a scris în acele zile, emoționată de textele mele (!) și emoționantă. Uneori mă vezi și prin „cimitirul“ lui Geo, în „Luceafărul“. Dar nu umblu după potcoave… Nu publicarea mă interesează. Am însă nevoie de o confirmare a unor valori pe care poate le posed, valori pe care țin să le dau oamenilor.
Mare dihanie sihăstria!
Chiar dacă, de fapt, nu există decât singurătate fizică, niciodată singurătate spirituală. Mulți prieteni. Dar mai puțini printre scriitori. Și doar cei care scriu ne pot înțelege cu adevărat. Ceilalți numai se fac, încearcă doar, fără a izbuti. Dacă nu ai sânge de pasăre poți cel mult contempla. Și nu e suficient.
Mi-e cam silă acum.
Tovarășii de la județeanul „Ceahlăul“ nu mi-au dat recomandarea pentru ziaristică. Au preferat-o pe o tovarăşă pe care au trimis-o și anul trecut, fără a reuși. Ce să-i faci, cu mine nu se pot culca… Dar tu să nu te superi că-ți spun și aceste lucruri. Mi-e ciudă că lucrurile au rămas ca pe vremea lui Balzac.
Mă bat pentru puritate și îndrăzneală, pentru adevăr. Altfel aș fi mort.
Pe mine doar un lucru mă mai poate înfrumuseța: reușita la facultate. Învăț ca un Hrist. Pentru ca mai apoi să nu mai suport nimic. Manualele nu-mi mai spun nimic. Sunt nevoit să nu disper.
Poezia mă ajută enorm să-mi educ disperarea. De fapt, fără POEZIE nu pot fi conceput.
Pentru mulți, nu-s sănătos. Dar, pentru mine, banii, strălucirea, șabloanele, toate truismele – nu sunt valori.
Vreau să scriu și să călătoresc. Și să rămân singur dacă nu voi găsi un om care să gândească aproape ca mine. Mi-e dor de Grecia. Acolo „et les statues vont à la plage“, acolo aș înțelege mai bine ce este adevărul, ce este o pasăre, cine este Kavafis, cine sunt Seferis, Kazantzakis și Mikis Theodorakis.
În vară, după examen (voi da la filologie, ce să fac?!) trec prin Sud.
Și la Sulina, desigur.
După prezentarea din „Tomis“ mi-a scris o fată din Constanța, cu inima cam bolnavă (îi este necesară o intervenție pe cord), dar de o exuberanță și sensibilitate copleșitoare. Și vreau să o văd.
Poate ne revedem atunci.
Tulcea a fost un pasaj cu recunoaștere. Am rămas cu infinita ta sfială. Nu știu, totuși, cum scrii!
Vreau să ne scriem! Și prieteni întru POEZIE să fim.
Se poate conta pe OAMENI.
Lumină și liniște!
Scrie-mi! Aștept epistola ta ca pe o corabie cu mirodenii!
Mulțumesc!
Cu sufletul limpede,

Aurel Dumitrașcu