Bună seara, Elena!
Toamnele se prefac în parfum de scorțișoară ce umezește ochii zeilor. Toamna ne batem pentru surâsuri ca pentru principese. Toamna, vine acasă la noi un boboc de aur să ne spună el o poveste frumoasă. Și nu ne rămâne decât să tăcem într-o lene contemplativă, boieroși precum stelele, zdrențuiți precum visele, buni precum fructele.
Îți scriu târziu pentru că nu-ți pot scrie oricum și oricând. Rămâi acea năframă ce flutură în apropierea insulei pe care mă zbat singur și pustiit. Cuvintele tale mușcă singurătatea mea și, uneori, citindu-te, mă simt ca un împărat. Au și poeții momentele lor împărătești, atunci poezia este un desfrâu perpetuu, dragostea (sperată) e unica lor colină. Poeții, bieții de ei, îmbobociți cu aștri.
Toamna vorbesc mult numai cu sângele meu. Stau și mă uit la copaci ca la niște vrăjitori ce se auresc și murmură ploioase. Și nu prea pot dormi. Toamna vreau să mor cu o fată frumoasă, spânzurat în sărut și îmbrățișare. Dar fata aceasta e iluzorie, ea nu există, numai creierul meu golit de bucurii visează minuni. Mă gândesc că, toamna, trupul femeii e un vis care-și caută umbra. Și nu și-o găsește decât în palma bărbatului, această faptă bună ce poate atinge un trup precum ar atinge un tron. Îi spun iubirii drum. Pentru că de fiecare dată ea mă iluzionează la nesfârşire. Mi-e dor de otravă și jar, de tot ce iscă iubirea în sufletul vânzolit al unui eretic întru puritate. Vorba frumoasă e unicul regat fără murdărie, unica spaimă prin care nu trece niciun călău.
Stau rezemat de culorile adânci ale toamnei și îmi permit să fiu chiar puțin fără minte. „Nu-mi pasă!“, să spun, și să văd cine m-ar putea schingiui pentru prozaism.
Mi-e dor de atât de multe frumuseți încât uneori cred că de fapt mi-e dor de ceea ce urăsc mai mult: moartea. Pentru că ce sens poate să aibă toată cavalcada asta de simțăminte frumoase ce nu ucid surâsul nimănui?! Trebuie să fie și moartea pe holul pe care umblu doar eu, altfel nu m-ar durea atâtea întâmplări pe care nu le-am trăit, de care mi-e dor. Dac-ai fi aici, chiar așa mâhnită că republica nu-ți dă un loc de muncă pe măsura senzualității și curățeniei tale sufletești, te-aș ruga să murim împreună, trezindu-ne dimineața, ca un soare în calea brumelor. Tot dorindu-te, tot îmbătându-mă cu esența cuvintelor tale, am ajuns să fiu bolnav de tine, să mă-mbolnăvesc de o obsesie.
Scriindu-ți mereu în dor, visând iubirea ta, nu fac decât să mitizez o iluzie.
Mă complac într-o împărăție fericită la nivelul limbajului. Și nu-i nicio rușine să cred că până și carnea noastră ne plânge și ne invocă să facem ceva în ciuda pustiului și împotriva frigului. Pot eu să-mi închipui gura ta ca o rană de cerb? Pot eu să-mi închipui sânii tăi ca două stele cu care zeii se uită la mine? Pot eu crede că trupul tău e de fapt o inimă în care bat împreună cerul, pământul și apele? Pot. Sigur că pot. Dar potența aceasta mă îmbolnăvește, iluzia că tu EȘTI la capătul degetelor mele și la capătul tremurului gurii mele, ei bine iluzia aceasta începe să-mi strivească zile și nopți.
Uneori mă rog să mă pot îndrăgosti și mai mult, din oră în oră. Elevele mele tac prea mult și nu vorbesc limbă dulce, așa că nu știu ce să mă mai fac.
Dacă cineva o să te anunțe într-o zi că a dat diavolul pământiu peste mine, să știi că-ți spune un fapt real. Mi-e dor așa tare de dragoste încât acest dor nu poate fi decât un presentiment al morții. O, timpurie moarte ce te uiți printre dalii la creierul meu!
Elena, tu ești o biserică în care intru beat! Spovedește-mă cu sărutări și bate-mă-n cuiele sărutului tău!
În seara asta lipsești atât de mult de pe pământ încât nu mai am puterea decât să te strig pe afară, să mă uit dacă nu plutești pe deasupra pădurii, dacă nu ești încurcată prin crengile salcâmilor de la poartă!
Culcă-te cu mine, Elena, la noapte! Ca și cum te-ai culca în grâu sau într-un fluviu de mere domnești.
Simt că-ți scriu atât de frumos încât nu merit să mă sinucid.
Am să-ţi spun poezii, am să tac, am să plâng că ești o idee și că, în timp ce tu ești o idee, eu îmi amintesc că sunt din carne și alte zburătoare neprinse.
Să nu taci! Tăcând înspre mine, ai muri! Și nu merită să alegi pribegia cenușei când în gândul meu puhoaiele cer de neveste iluzii.
Îți spun multe poezii acum, încercând să-ți cer așa iertare pentru zilele în care nu ți-am spus niciun vers.
În rest: pustiul, școala asta cu un directoraș idiot, dorința de a pleca de aici, nopțile fără iubire, disperarea…
Te aștept prin cuvânt, măcar așa să potolim frumusețea nebuniei.
Zile bune, om drag!
Îmi închipui că te sărut până ce vor veni zorii și după aceea mereu.
Al tău,
Aurel
1 octombrie 1982
