INEDIT Aurel Dumitrașcu: „în România sunt prea mulți idioți“

1 noiembrie 1982

Soția directorașului, femeie cu trei copii, 36 de ani, dacă nu mai mult, te surprinde profund dându-ţi un caiet cu „poezii“ de-ale ei, dorind să-ți știe părerea.
Hm!
Îl iei. Și te duci în bibliotecă, să citești în liniște.
Caietul acela îți dă dreptate în tot ceea ce ai spus și scris „urât“ despre ridicolul unora dintre „intelectualii“ de prin școlile acestea, despre lipsa-le de gust și chiar bun-simț, ca să nu mai vorbești de sensibilitate. Te gândeşti că Geo Dumitrescu spunea cândva, referindu-se la unii grafomani, că e mai bine aceștia să scrie „poezii“ decât să-și bată nevestele. În cazul de față, nu se mai poate pune problema nici măcar așa, ridicolul fiind rege, această „șefă de promoție“ a unei facultăți de biologie neavând elementarul simț al idioțeniei, al imensei distanțe ce desparte idioțenia de poezie, întotdeauna.
Nu-ți rămâne decât să transcrii producțiuni de-ale dumisale, pentru edificare:

„La nuntă

Se mărită azi Maria cu Ion
Nu știe că azi, e cea din urmă zi
În care dragul ei vorbește pe un ton
Care de-acum ea, nu-l va mai auzi.

Frumoasă este dragostea și pură
Când cei doi veselia și patul și-l împart
Dar vor avea în ochi sclipiri de ură
Când grija și necazul crea-vor un impact.“
(…și continuă.)
Sau alt „poem“, pe care-l transcrii în întregime:

„Ecologie

„Venea o moară pe Siret“
Acuma nu mai vine
Că s-ar opri într-un baraj
E bine, nu e bine?

E bine spune optimistul
Avem căldură și lumină
Ba-i rău răspunde pesimistul
Ne-a luat și undița din mână.

Și plutele au dispărut
A dispărut și romantismul
Dar este la televizor
Și romantismul și turismul

Facem protecția naturii
Când n-am știut ce să păstrăm
În toate cele echilibrul
Becul cu pește să-l mâncăm“

Ești cumplit de cinic, chiar și acum râzi ca un derbedeu, cu gura până la urechi.
Deh! Un A. Toma de genul „feminin“?! Mai rău.
Să continuăm cu prima strofă din „Îndemn“:
„Popor român tu care mii și mii de ani
Te lupți cu horzi barbare, acuma de ce stai?
Nu vezi străinu-ți suge și sângele și vlaga
Și-ar vrea din piept să-ți scoată și inima întreagă.“
Sau prima parte a unei ciudate metempsihoze de care a luat cunoștință madam’:

„Conversație

Aseară Ștefan cel Mare a venit și m-a întrebat
– Ce faci urmașo, cum vă înțelegeți
Acum, când toate sunt altfel
Și apa e alta, pe ea construcții
De castori giganți parcă făcute
Și pe cer zboară păsări de fier
Iar peste punți
Trec … uriașe cu oameni și ele
Toate sunt altfel acum…“
Ca să vedeți ce chestii!? Desigur, peste punți trec mai ales idioți!
Cea mai „realizată“ producțiune a madamei ți se pare treaba următoare, pe care o transcrii cu deosebită milă:

„Sunt comunist

Sunt comunist, dar asta nu înseamnă
Să ies afară și să strig „Trăiască“
Conștiința și bunul-simț mă-ndeamnă
Să-mi văd de treabă în lume și acasă.

Sunt comunist cu cugetul și mintea
Mă doare-n suflet de acela care
Suferă și strigă și se frământă
Că mulți democrația o calcă în picioare

Sunt comunist și vreau ca tot poporul
Să știe cine-i Eminescu și Tonitza
Să știe ortograme, epopei și farul
Călăuzitor să-i fie conștiința

Noi suntem prezentul, dar oare viitorul
Pe care noi l-am pregătit va fi la înălțime?
Să construim, să facem Tricolorul
Sus pe metereze, să fluture mâine.“
Desigur, madam’, numai că prea puneți patria și „toate cele“ în rahat!
Cum se consumă așa ceva?!
Hârtia suportă destule. Biata! Chiar și pe idioți, pe toți!
Cucoana asta declarase într-o ședință că „Dacă nu ne sfădim, nu ne dezvoltăm!“
Elena G. se amuzase copios!
Cine nu se amuzase!
Sigur, râdem prea mult de idioți, uitând că „starea asta de spirit“ e mult mai întinsă.
Ne oprim la cazuri, de teamă să nu fim trași la răspundere că, vezi bine, în România sunt prea mulți idioți.
Dar, iată, tovarășa e „șefă de promoție“ (cum zice soțu’ și… actele, se pare), este „intilictuală“, dar nu are pic de simț al ridicolului.
Ce să mai vorbim de acordul gramatical, de „horzi“ și alte „frumuseți“ din „aiestea“?!
A venit în bibliotecă și ți-a cerut părerea!
Ce părere?!
I-ai spus că e o femeie „neliniștită, revendicativă“, „ca și-n ședințe“ (zicea că și soțu’ i-a spus la fel!), dar că tu nu receptezi poezia cu rimă, având alte concepții despre „discursul liric“.
„Deci să nu mai continui?!“ a adăugat ea. „Vai, doamnă, nu trebuie să vă luați după mine! Nu-i rău că faceți una ca asta, puteți continua!“
A plecat rugându-te să nu spui celorlalți, ca să nu râdă de ea.
„Sigur, nicio grijă!“
A ieșit!
Te-ai uitat spre tavan.
Și ai râs ca un smintit.