Aurel Dumitrașcu: „Le-ai reamintit că ești un mare încăpăţânat întrucât, dacă ar fi numai adormiți în țară, s-ar alege praful de toate.“

Luni, 21 mai 1979

Zi caldă.
Ceartă. Te-ai certat cu madam Alexandroaie, mai bine zis cu țața Alexandroaie.
De fapt nu te-ai certat. Pentru că certurile adevărate sunt comprehensive, or ea se exprima ca o țață (nu e un semn al nulității) și tu în fața țațelor nu prea ai cuvinte, pur și simplu nici nu ai ce zice.
Dar în orice caz nu cazi în vulgaritate (alt fapt care vorbește despre cât bun simț are cineva).
Pentru că ea a spus la un moment dat că „se șterge la fund cu tine“, „că ești mai prost decât proștii“, etc. Dacă ar justifica prin ceva, ar fi de crezut poate, dar așa…
A spus că ești mai deștept ca ei, că te crezi mai deștept și i-ai spus că, într-adevăr, așa e, chiar dacă-aș ține cont numai de câteva realități: eu nu aș face niciodată o facultate ca ea, cu 5, eu nu citesc o carte la 10 ani, ca ea, eu nu voi vorbi niciodată o oră copiilor despre „polificare“ (în loc de „policalificare“) și nici nu voi scrie cu greșeli de ortografie, cum face ‘mneaei.

Ai sesizat din nou că singura ta vină e că știi prea multe, că mintea lor, „nemergând“ prea adânc, nu pot gândi deloc profund.
Poate că-s „profunzi“ numai în banalitatea lor.

„Cearta“ s-a iscat din cauză că le-a zis elevilor tăi că programul de activități e pus „de formă“ în clasă, că „ați făcut pe dracu“ activitățile, când, în fond, toate au fost făcute și nu tocmai de formă ci în mod serios. Copiii i-au spus, dar ea a continuat să vorbească jignitor despre ei, despre tine și despre activitățile puse.

Nu, nu e nicio diferență între ei și „institutorii“ din piesa cu același titlu a lui Otto Ernst.

Le-ai reamintit că ești un mare încăpăţânat întrucât, dacă ar fi numai adormiți în țară, s-ar alege praful de toate.
Și, pentru a-i deranja în vanitate, le-ai spus: „Lăsați timpul să spună ce sunteți voi și ce sunt eu din moment ce credeți că-s prea deștept!“

Dar ai fost toată ziua enervat.
Te durea capul.
Ai citit multă poezie dar nu ți-ai revenit.

Ți-e tare silă.
Dacă ai avea bani ai pleca mâine.
Nu-i suporți deloc și suferi că trebuie să depinzi de un lucru detestabil: banii.
Dar nu trebuie să te mai întorci în școala aceasta, nu, nu trebuie.
În caz de eșec, trebuie să pleci, să pleci undeva departe, cu orice risc…

Existența broaștelor din cancelarie îți face sânge rău.
Nu credeai niciodată că vei trăi zile printre oameni așa îngâmfaţi în ignoranța lor, așa plini de faptul că-s intelectuali (!) în fond fiind niște nulități spirituale.
Nu ai crezut că maturitatea poate fi așa de urâtă din cauza a ceea ce iubești mai mult: oamenii.
Păcat!
Mare păcat!

Suferințele spirituale sunt mai groaznice decât cele fizice.
Azi ești ca un nebun (da, ți-a zis că „ești un nebun“, că „ar trebui să fii dus într-un ospiciu“), plin de dureri prin cap și-n suflet.
Ignoranța și mitocănia – iată două lucruri care te exasperează la culme.
Poetul rămâne un „genus irritabile“…

Ai învățat mult.
La franceză.
Dar durerile de cap nu te-au lăsat.
Ba erau clipe când își puneau și pene la pălărie.

Ai citit poeme de Rimbaud.
Și „Hotelul Lunii“^[1] de Gloria Alcorta.
O „impostură“ foarte plăcută.
De fapt, orice întâlnire cu literatura sud-americană e încântătoare.

„Poldark“^[2] seara.
Un serial de o pașnică frumusețe.
Dramatismul e oarecum primitiv, dar tocmai de aceea credibil.
Și actorii sunt excelenți, după umila ta părere.
În rolul Delmezei, Anghaard Rees^[3].

Bătea vânt.
Se lăsase seara.
Un vânt tare cald.
Te-ai dus afară, te-ai întins în iarbă și multe clipe ai ascultat pământul.
Era tare adânc totul.
O clipă parcă n-ai mai știut ce e viața și ce e moartea.

Ai mai învățat.
La română.

^[1] Gloria Alcorta – „Hotelul Lunii și alte imposturi“, volum apărut în colecția „Meridiane“ a editurii „Univers“, București, 1970.
^[2] „Poldark“ – serial britanic realizat între 1975 – 1977.
^[3] Angharad Mary Rees (1944 – 2012) actriță britanică.