Joi 1 martie 1979
Tu crezi c-a venit primăvara. Chiar dacă va mai fi frig.
Copiii ți-au umplut pieptul cu mărțișoare. Erai frumos cu ei.
Ai avut o mică ceartă cu directorul.
Ți-a reproșat că fetele stau afară și nu fac nimic la sport.
Te-a enervat. Nu-ți dă o minge, nu-ți dă o saltea, dar îl deranjează dacă puștii se bat cu zăpadă într-o oră, fără prezența ta între ei. În timp ce el nu dă niciodată pe la orele lui de sport, copiii tăind lemne sau cerându-ţi ție o minge etc.
Tu știi că ei cred c-o faci pe deșteptul, limbajul tău normal, ideile tale normale (venind din cultură) nu le pricep și nu le acceptă pentru că deseori nu au mai auzit de ceea ce afirmi tu. Prostia lor îi deranjează atât de mult încât ei cred că inteligența ta e de vină. Ți-e tot mai milă de ei. Și silă. Ai vrea să pleci, să nu mai auzi de ei. E suficient să-i privești, să-i auzi o singură dată cum vorbesc despre alții pentru a ști că-n lipsa ta își dau tot felul de păreri despre tine. Nu trebuie să mai stai aici. În cazul unei nereușite în vară, trebuie să-ți cauți în altă parte de lucru. Altfel ești un condamnat. Ai reușit, anul acesta, să eviți orice discuții savante cu ei.
Nu trebuie să mai joci table deloc acolo.
Și să stai cât mai mult posibil afară, cu copiii.
Copiii nu te mint. Pentru că sunt frumoși.
Doinița Țăranu te-a chemat și ți-a pus un mărțișor în piept. Era ca un ghiocel.
Coman Luminița, din clasa ta, a împlinit 12 ani. I-ai spus „La mulți ani!“ și i-ai oferit o cutie cu bomboane de ciocolată.
Afară e mai cald.
Oh, de-ar ține tot așa!
Preferi drumuri cu noroi decât frig.
La prânz te doare capul puțin.
Poate îți va trece.
„Trebuie să nu cedezi!“ – îți spui.
Dar faci tot „ad libitum“.
Seara pleci de acasă.
După ce ai citit „Ramuri“.
Și cuvintele cu „iubiri și sărutări“ ale Mariei.
Și Ilenuca Manoliu îți trimite un mărțișor frumos, însoțit de cuvinte.
Mulțumesc, fete dragi! – spui.
Primăvara ta începe și prin ele.
Treci pe la Iolanda.
Te plimbi cu ea.
Vorbiți.
Despre literatură, desigur.
Îți iei „Amfiteatru“ și „Filatelia“.
Casa.
Un om nostim (Dumitru, tatăl lui Dumitru Dumitriu, colegul din școala generală) îți taie lemnele cu drujba.
Te amuză ce-ți spune.
Și seara.
Cu muzică grecească.
Cu revistele citite în întregime.
Cu dureri în ochi.
Dorești să-i scrii lui Angie B., dar te-a răvășit așa mult epistola ei că nu poți începe.
Și amâni.
Citești în „Amfiteatru“ (prezentat de Constanța Buzea) poeme de Liviu Ioan Stoiciu.
Și-ți plac.
Îl cunoști.
L-ai văzut la „Modern Club“.
Ai și vorbit cu el puțin.
Stătea liniștit, n-a luat cuvântul.
Era un poet.
Nu semăna cu ceilalți „mari poeți“ de acolo.
El era poet doar.
Citești „Renunțarea“[1] până… renunți.
Din cauza ochilor.
Mai ai vreo 60 de pagini.
[1] Probabil „Renunțarea“, roman de Michel Butor, apărut în colecția „Meridiane“, Editura pentru literatură universală, București, 1966.
