– De partea mulțimii lor. umblînd cu mîinile goale
și chiar trupul într-o supusă lacrimă ce se oferea
gînguritului ruperii
De pe acoperișuri ca de pe propria-mi limbă
necuviincios căzînd peste voi blînzi locuitori
hămesitele presupuneri
chiar se spunea: înălțimea dă pace și liniștire
sufletelor mult noroase! înălțimea dă timp
sîngelui ieșit dimineața în piață (vinovat ori
nevinovat).
mereu le spuneam: – nu știu nimic să fac
decît să respir nu știu decît să-mi închipui
gîtlejul limbii materne nu știu decît să iubesc
Fericirea mea e luciditatea spuneam și iată spun
și acum. Astfel limitez preafrumoasele duhuri
pierdute în creierul meu
Căci iar mă aplec înfricoșat deasupra nopții
și strig: saule, carnea mea toată tremură
carnea mea e un hîrdău de cuvinte carnea mea
ascultă numai de stele
Și eu nu am iubit niciodată stelele, saule!
Într-o noapte atît de adîncă nu aud vocea nimănui
într-o noapte atît de adîncă nici chipul
nu-și oglindește zăpezi.
Adesea fără interogații găsesc o frunză de tei
lipită pe creier (o biserică goală în care intră goală
aceeași femeie și nimănui nu se-nchină)
Stau de atîtea zile într-o cameră fără ferestre
într-o ireală beatitudine.
Nu văd decît o oglindă mă uit spre ea:
același cuvînt decadent.
Aurel Dumitrașcu
Poem publicat în „Ateneu“
1 octombrie 1983
