INEDIT Aurel Dumitrașcu: „Pe Pământ, într-un orășel de munte…“

Începuse „Un caz de mutilare“ a lui Greene.
Stătea întins pe patul din bucătărie, mişcându-se din când în când și scărpinându-se.
Soarele neiertător îi arsese pielea și avea mâncărimi.
Părul netuns îi venea în ochi dar nu-l aranja, părea a fi tânăr, indiferent și liniștit.
Pisica, lângă pat, cu ochii mari privea pe lângă lada cu lemne de lângă sobă.
Băiatul continua să citească, când subit ochii lui s-au oprit asupra pisicii.
S-a gândit la pisică, a privit la ochii ei și parcă, trezit la realitate, a auzit un ronțăit de șoarece.
Venea de sub podele și avea ritm chiar.
Încercă să citească în continuare dar nu reuși. Ronțăitul acela îl deranja și enerva.
Era sigur că acolo, sub dușumea, un șobolan își lua prânzul sau își construia un nou cuib.
S-a ridicat brusc și pisica a întors capul spre el mişcând blând urechile și coada.
S-a uitat la ea, în ochii ei mari, și s-a gândit că Pământul e bucuros că are și pisici.
Ronțăitul continua să se audă sâcâitor.
S-a gândit să bată cu piciorul în dușumea dar n-a făcut-o imediat.
Privea în gol și asculta.
Era un zgomot aparte și parcă nu provocat numai de o pereche de dinți.
Fulgerător a ridicat piciorul și a izbit în podea.
Pisica sări într-o parte.
Un zgomot surd și dușumeaua se crăpă în timp ce corpul bărbatului se prăbușea prin gaura ce apăruse.
Peste o fracțiune de secundă bucătăria era părăsită.
Bărbatul cădea cu o viteză destul de mare și un aer rece îi umezi fruntea.
Nu avu timp să se gândească la ceva că șocul produs de atingerea unui pământ pe care simțea ceva urât mirositor și într-un strat de câteva degete îl făcu să-și piardă cunoștința.
Își reveni relativ repede.
Nu vedea nimic.
Simțea o durere de-a lungul brațului pe care căzuse și un miros insuportabil de excremente îl făcea să sufere.
Nu-și putea da seama ce poate fi.
Nu distingea nicio margine și-și aținti privirea în sus sperând că va vedea dușumeaua ruptă prin care căzuse.
Zadarnic se chinuia să vadă ceva. Totul era ca într-un mormânt.
Auzea fâşâituri, dinți clănțănind și ceva moale îi atinsese o mână.
Deși era îngrozit, sau poate tocmai de aceea, deschise mâna și apucă.
Între degete simți o zvârcolire, un șuierat strident și-și dădu seama că e un șoarece.
Nu putea suporta șoarecii și avu senzația că amețește de frică.
Peste câteva clipe pe hainele-i pline de murdărie zeci de șoareci se agățau și mergeau ca la ei acasă.
Totul era cenușiu și neclar.
Se ridică de jos și păși. Picioarele i se afundau în murdărie. Vomită zguduit de spasme dar nu se simți ușurat. Pășea bezmetic dar nu dădea de niciun zid. Infinite chițcăituri, fâşâituri și zgomote abia perceptibile îl înconjurau și el auzea și era îngrozit.
Nu se gândi la oameni și cu atât mai puțin la cartea pe care o citea acum câteva minute.
Nu-l vedea nimeni și nu vedea pe nimeni.
Nu putea nici să plângă, nici să țipe, n-avea cine să-l vadă, cine să-l audă.
Peste cincisprezece minute în care simți că-și iese din minți privi adevărul din față: era prizonierul zecilor și sutelor de șoareci, al întunericului și al unui miros ce-i îngreuna respirația creându-i o profundă stare de silă.
O lacrimă fierbinte îi arse fața în răcoarea aceea și asta-l retrezi puțin.
Simțea cum dinți hămesiți îl apucau de pantaloni și întinse mâna. Capetele de jos erau niște zdrențe pe care boturi hămesite și lipsite de teamă le apucau continuu.
Alergă puțin copleșit de durere și groază, de țipetele șoarecilor pe care călca, afundându-i în propriul lor bălegar.
Groaza puse stăpânire pe el.
Începu să țipe și, cu mâinile murdare, începu să sfâşie dement trupurile șoarecilor ce-i cădeau în mână.
Întunericul îl paraliza și simțea haosul în jurul lui. Necontrolat în mișcări, frica îl inunda și-l transforma într-o fiară.
Pe Pământ, într-un orășel de munte, iubita lui îi scria frumos că-i duce dorul și că-și va lua liber de la întreprindere pentru a veni la el. Nu știu care ar fi fost reacția ei dacă l-ar fi văzut pe omul drag în acel moment.
Sângele începu să-i curgă din nas și tâmplele îi vâjâiau.
Curând picioarele i se îngreunară și căzu inert și sfârșit.
Turma de șoareci trecea peste el sfâşiindu-i hainele.

Borca
3 iulie 1976