Luni, 18 septembrie 1978
E ziua Anei Fenoghen. La mulți ani!
Școala.
Doamna Gondor mi-a spus mergând spre școală că cineva dintre profesori (eu am zis așa: profesoare) mi-ar fi făcut „reclamație“ la director că-n ore le citesc uneori și poezii copiilor. Mi-a spus-o prietenește, înţelegându-mă și dezaprobându-i pe ei.
M-am gândit ce infecți pot fi cei cu „reclamația“ (de care, desigur, nici nu-mi pasă), ce mici, câtă ignoranță și lipsă de vizionarism posedă!
Poezia, care există ca tot ce poate avea mai uman un popor, este pentru ei un motiv minor.
Mă-ntreb ce caut eu aici, ce caut!
Cum de mai pot suporta niște indivizi de o asemenea micime?!
Știu c-o voi ruga pe doamna Gondor să-mi spună cine anume.
Poetule, trebuie să le-o plătești proștilor, proștii care respiră și aerul altora, proștii…
Nu stau și nu voi sta prin cancelarie prea mult.
Aș suferi.
Mi-e silă de acești ignoranți.
Într-o zi le voi da o lecție. Voi începe pe mai multe căi, în orice ocazie. Dar fără a le căuta vreo clipă prezența.
Gide.
Vânt.
Copiii.
Nu, nu, locul meu nu e între acești profesori (!) excesiv de mărginiți.
O, de-aș izbândi odată, de-aș pleca odată pentru totdeauna dintre ei.
Vorbesc prea frumos, orice s-ar zice, despre ei. Ei care (cu foarte mici excepții; de doamna Gondor nu vorbesc niciodată defavorabil, ea nu-i între ei) nu știu nici să scrie corect românește dar sunt profesori (!), ei, care vorbesc ca țațele în cancelarie, care-s seci și insensibili, ei care n-au citit de ani de zile o carte, ei să-mi spună mie că de ce le citesc poezie copiilor…
Dar e pueril, e insuportabil!
Eu nu-mi aștept doar salariul, ca ei, eu vreau să-i învăț multe pe acești copii, vreau să-i educ în spiritul frumosului, pretind că i-am trezit mai mult decât cred ei, i-am trezit prin poezie, cărți, artă în general, prin tot ce le spun mereu.
Punct.
A te mâhni din cauza imbecililor înseamnă a nu fi tu!
Cam rece. Casa. Afine. Dar sunt lipsit de orice chef.
Termin „Prometeu rău înlănțuit“.
Mai citesc din Tagore.
E soare.
Îmi doresc o femeie.
Prea singur. Prea singur. Și lipsa scrisorilor în ultimele zile mă face să mă simt așa.
Steluța. Plăcută slăbiciune a sufletului meu. Îmi place că e nebunatică. Pălăvrăgelile cu ea mă fac să mă simt bine. Desigur, îi mulțumesc în gând.
Îi scriu câteva rânduri lui Adrian a cărui tăcere mă neliniștește.
Centru.
Victor Păianu – simplu și prietenos.
Mi-a scris Angela. Am redevenit vesel și altfel. Nu mă mai simt rău. Ce-nseamnă o femeie!! O dulce fată, de fapt.
Un pachet de la „Cartea prin poștă“ cu studii și texte din filosofia indiană. O mai aveam.
Două vederi de la foste eleve: Cimpoeșu Ana și Stelaru Marie. Mulțumesc fetelor!
Citesc câteva poeme din „Ochi de lagună“ de Victor Stan (volum apărut în ’74 la „Litera“) dar renunț pentru că nu mă satisfăceau. 12 lei costa „plachetuța“, însă. În seara aceasta am cumpărat-o.
Sunt liniștit în seara aceasta.
E bine.
I-am scris Angelei. Mult. Cu plăcere și dragoste. Dar majoritatea scrisorilor mele sunt niște poeme în proză.
