INEDIT Aurel Dumitrașcu: „Jocurile geniului pot fi învățate numai în singurătate deplină!“

Vineri, 27 iunie 1980

La 8 te scoli.
Mama s-a dus din nou la prășit.
Citești poeme de Nicolae Ioana[1], foarte reci, foarte idolatrizante de singurătate.
Dimineață timidă, cu un soare amenințat de nori.
Asta e totuși o lună proastă, nu prea-ți merge mintea. S-ar putea să fii și tare trist.
Mai citești o prelegere de Freud: „Rezistență și refulare“.
Apoi, simțind că nu mai poți citi mult, te duci și cosești. Cosești aproape toată iarba din curte, pe muzica Mahaliei Jackson și a lui Mikis Theodorakis.
La ora 13 și ceva te durea din nou piciorul. Ai fost nevoit să te întinzi în pat și să pui comprese. Va recidiva?! Ar fi stupid.
Continui cu prelegeri din Freud: „Viața sexuală a omului“ și „Dezvoltarea libidoului și structurile sexuale“. Îi dai dreptate în multe privințe lui Freud. Așa cum ajungi din nou la concluzia că-ntr-adevăr există multă perversitate și-n tine. Mai ales iarna. Dar se pare că e în natura cărnii omului să nu se poată fără perversitate. Oricum, nu o perversitate periculoasă.
O scrisoare de la Stevan – se pare că se va căsători.
Și un pachet cu cărți (+ scrisoare) de la Adrian[2].
Îți trimitea și „Jurnal“[3] de Ion Caraion. Ai citit un „capitol“ numit „Îngerul acestui rege e adesea gol… – Nichita Stănescu“, în care, pe text chiar, Caraion vrea să demonstreze că în „Laus Ptolemaei“[4] și „Măreția frigului“[5] Nichita este un poet minor, incongruent, care dă publicului toate eboșele, că e un poet necitit, neclar și îndoielnic în multe pagini. Îi acuză și pe criticii care-l „slăvesc“ prea mult pe Nichita, pierzând din vedere esența unor texte absolut mediocre.
Îi dai și nu-i dai dreptate lui Caraion. Dar rămâi la convingerea că, totuși, Nichita e unul din marii noștri poeți dintotdeauna și că asta nu poate fi confundat cu slăbiciunea-i de a-și publica și „ciornele“. Ți-amintești că nici ție nu ți-a plăcut deloc „Laus Ptolemaei“, dar Nichita are multe poeme excepționale, suficiente pentru a rămâne un poet deosebit. Că el este lăudat și din inerție este tare adevărat, dar vina este a criticilor, ei sunt uimiți și de mediocritățile lui Nichita, și, pentru a nu părea cu gusturile rămase în urmă, cataloghează tot ce scrie Nichita drept mare poezie.
Citești până foarte târziu, după ce ai privit la TV un film spaniol în regia lui Mario Camus[6]: „Zile din trecut“[7]. Cu: Marisol, Gustave Bergés, Antonio Iranzo. Un film despre dragostea unei profesoare pentru un luptător împotriva lui Franco (crezi), ascuns prin munți, hăituit de patrule, pe care-l revede după 6 ani, apoi mai des, noaptea, dar fiecare înțelege că trebuie să facă ceea ce are în el.
La miezul nopții cineva stinge lumina. Și ești nevoit să te culci.
Ți-amintești și alte nopți în care te urcai în cireș să vezi la cine mai este lumină în sat după miezul nopții. Și numai la tine era, poate și pentru că jocurile geniului pot fi învățate numai în singurătate deplină și după miezul nopții.
Mama a terminat de prășit și e frântă.
A și plâns.
Iată clipe în care nu mai poți spune nimic, dar dacă există sfinți în fața cărora trebuie să ne închinăm, cu siguranță că aceștia nu-s decât oameni, oameni ca mama, oameni care muncesc până ce ei înșiși se simt pământ, provincii.
Mama ta este cea mai profundă și exagerată lecție despre muncă și dăruire, despre sacrificiu.

[1] Nicolae Ioana (17 septembrie 1939 – 20 ianuarie 2000) poet și prozator.
[2] Poetul Adrian Alui Gheorghe.
[3] Volum apărut la editura „Cartea Românească“ în 1980.
[4] Volum apărut la editura „Tineretului“ în 1968.
[5] „Măreția frigului – romanul unui sentiment“, volum publicat în anul 1972 la editura „Junimea“.
[6] Mario Camus García (20 aprilie 1935 – 18 septembrie 2021) regizor și scenarist spaniol.
[7] „Los días del pasado“, film artistic lansat în 1977.