INEDIT Aurel Dumitrașcu: „Într-o zi o vei păți. Realmente ești tare amenințat de Rău.“

Marți 12 februarie 1980

Ești un om tare amenințat.
Îți dai seama că tot timpul ești amenințat.
Și nu poți ști cum vei sfârşi într-o zi.
La un moment dat a început să te doară capul.
Ai luat un antinevralgic, în ciuda obișnuinței. Mai apoi n-ai mai văzut. Realmente vedeai aproape totul ca prin ceață. Ți-ai cerut scuze față de copii și ai ieșit din clasă ţinând mâinile pe ochi. Apoi ți-ai mai revenit. Acasă, însă, ți-a amorțit brusc mâna stângă, apoi maxilarul, fața, limba, apoi gâtul. Ai simțit pentru prima dată în viață „gustul“ paraliziei.
Capul continuă să te doară. Dar nu vrei nicio clipă să recunoști că poți fi ucis oricum.
Toate ți se trag de la frig.
Vei urî întotdeauna iarna.
Este tare simplu să ți se întâmple ceva grav. Acestui fapt nu-i trebuie nicio dialectică, deși i-o presimți, în sine.
Te-ai gândit la tine și la această zi.
Nu știu de ce ai mângâiat mai mult ca oricând copiii, le-ai zâmbit mai mult ca oricând, ai stat aproape de ei. În preajma pericolelor devenim nespus de buni și copii.
Într-o zi o vei păți.
Realmente ești tare amenințat de Rău.
Știi că nu e mâna lui Dumnezeu, ci propria-ți indiferență cu care te tratezi.
Și ai tot timpul un tupeu periculos al tinereții.
Ți se pare că ești invincibil pentru că ești nespus de tânăr sufletește.
Dar frigul te roade în ciuda tupeului tău. Nu umbli „dezbrăcat“, dar prea des în „jeans-i“ doar, deci numai cu haina „jeans“ peste un pulover, două, trei.
Ai citit din Malraux. Despre moarte. O discuție cu un medic, la spitalul Salpêtrière.
Acasă ai recitit, după ce te-ai mai liniștit, dar exact când ai început să amorțești pe partea dreaptă, ce i-ai scris Ionicăi. Este singura ființă în care te adăpostești plâns și singur, acum. Există tare multe ființe pentru care ai mereu un „Mulțumesc că exiști!“ Chiar dacă e o formulă puțin neroadă.
Te doare capul. Și ai vrea să nu te mai doară. Et les yeux. Ochii, ca niște vaci flămânde.
Toată după-amiaza stai liniștit, îți vâjâie capul.
Când te simți rău îți dorești întotdeauna o femeie.
Dar nu știi ce vrea să te învețe fiecare rău.
Încă nu știi.
Excelente poeme de Salvador Espriu[1]. Și totuși un poet de care n-ai mai auzit până acum.
Un curs de limba engleză. O limbă pe care tot o vei ști într-o zi.
O scrisoare către Mihail I. Vlad[2].
Îi scrii și lui Daniel Dimitriu[3], dar, după ce termini cele opt pagini, ai sentimentul că ai scris rânduri tâmpite. Și nu i-o vei mai trimite. Îi vei scrie din nou, în altă zi.
Seara te simți mai bine. Nu-ți mai vâjâie capul.
O piesă de teatru de Bertold Brecht: „Puștile Terezei Carrar“, spectacol realizat în colaborare cu Teatrul Național din Cluj-Napoca[4]. Cu Silvia Ghelan (expresivă interpretare), Maria Cupcea (senora Perez), Dorel Vișan (unchiul Pedro), Marcel Iureș (Jose). Monica Modreanu (Manuela), Marin D. Aurelian (învățătorul Ribeira). Războiul din Spania. Franco și toți imbecilii care-l mențineau. O piesă tragică, tensionată.
Scrii până târziu.
Citești poeme. Articole.
Notezi tot felul de lucruri de prin cărți, recitești anumite pagini.
Renunți târziu, în momentul când simți că inima te supără.
Ești tare singur.

[1] Este vorba probabil de volumul Salvador Espriu – „Poezii“, editura „Univers“, București, 1974.
[2] Mihail I. Vlad (1947 – 2014) – Poet, ziarist, editorialist, animator cultural.
[3] Daniel Dimitriu (1945 – 2017) – Critic literar. În perioada 1972-1990 a fost redactor la revista Convorbiri literare, iar între anii 1975-1985 a condus Cenaculul literar “Junimea” de la Casa Pogor.
[4] Premiera a avut loc la 4 februarie 1980.