Mic fiind construiam
castele de nisip
la marginea puhoaielor,
visam că-n ele-s numai prinți
și frumoase prințese,
culegeam flori pentru
îmbujorarea amiezilor,
eram niște furnici
care ațîțau ochiul
invitînd la candoare,
apoi au mai fost eclipse
mama nu mă lăsa să mă înec
și nici să zbor ca Icar,
fugeam des prin porumb
mîngîind buruieni
de al căror nume nu știam,
cîini răi m-au mușcat
cînd le dădeam pîine și carne
doar vara
pentru ca iarna să nu tulbure
puritatea zăpezii,
dar existau doctori
să-mi oprească sîngele,
atunci priveam cerul
și mă gîndeam
că e bine să fii lună
și de ce nu, soare,
așa nimeni nu te poate lovi,
învățasem alfabetul
și trăiam inocent ca o floare
de la gura uliței,
mai veneau puhoaiele mari
și mi-era teamă
de valuri
dar nu alergam
pe culmea muntelui,
stăteam în podul casei
și-l citeam pe Jules Verne
pînă ce liliecii-și făceau
cuib în urechile mele
după care coboram
și-i zîmbeam mamei
ca un extraterestru
Aurel Dumitrașcu
1977
