Borca, 21 oct. 1980
Bună seara, Ioana!
Încerc să mă adun! Prin tine! Știi, mi-era frică de ceva: că n-o să-mi scrii. Dar îmi spuneam: „în hățiș, în hățiș, acolo e îndoiala.“ Și mi-ai scris. Mă bucur! Nu înțeleg, totuși, în ce fel am fost un om rău!? Pentru că n-aș putea fi rău. Încerc să fiu drept, doar. Sunt convins că adevărul nu e apanajul cuiva și apanajul altcuiva. Ci numai ADEVĂR. Și încerc să fiu de partea acestei realități. Să-mi spui, oricând, orice! Nu știu să mă supăr. Dacă mă afectează ceva uneori, fii sigură, depășesc totul prin surâs, prin poezie. Pentru că fiecare uimire poate fi constructivă. Poate fi o carte. Când umblăm mult, riscăm să ne depersonalizăm. Și poate că eu, în acel ciudat ținut, m-am simțit copleșit de ceea ce nu cunoșteam. Și am trăit ca să asimilez, mai puțin ca să cunosc. Pentru că adevărata cunoaștere, cred eu, impune și meditație. Și mințim dacă spunem că putem medita într-o clipă. Nu. Într-o clipă se poate trăi doar. Avalanșele sângelui, ca emoții scăpate din frâu, vorbesc mai mult despre căldură. Și mai puțin despre memorie, furtunile ei, incertitudinile ei.
Cred că mi-e dor de tine! Și această afirmație nu e semn de infantilism. Știu că nu există iubiri infantile, ci doar speculații infantile. Încerc să fiu numai curat, veacul face oricum pipi pe noi. Nu e dificil. Și cred că munții aceștia vor ști mereu să apere tot ce am imaculat, chiar dacă voi pleca. De stabilit n-o să mă stabilesc nicăieri. Pentru că mă plictisesc repede. Nu și de oameni. Dar naturalul e fascinant atâta timp cât știi să-l redescoperi, să-l reprivești. Într-o zonă în care nu se văd niciodată ciori, pădurea rămâne o ceremonie fastuoasă, o ceremonie care nu știe nimic despre timiditate. Ea se afirmă în sufletul meu făcând un lucru obișnuit (dar primordial): existând.
La Suceava era totul ca și altădată. Premiul dat acolo (Special al Uniunii Scriitorilor) era singurul pe care aș fi dorit să-l primesc. Fiindcă premiile nu spun mai nimic, dar țin să nu fiu pus la îndoială de oricine. Și, mai ales, oricum.
În CRONICA mi-au apărut două poeme insignifiante (parțial). Și o poză. Idem. Îți spun toate acestea pentru că e bine să știm pe unde mai suntem „afișați“, poate că nu ai parcurs această revistă (nr. din 10 oct.).
Școala. Am început și să învăț. Și caut să citesc cât mai mult. Pentru că-n ultimele luni n-am citit în ritmul obișnuit. Și asta mă face să mă simt ca un nerod. Ioana D. îmi scrie plină de același entuziasm. I-a plăcut Moldova. Poate că nici nu se putea altfel. Realitatea e că, fără modestie, am fost senini. Și Seninătatea ne mișcă, este emoționantă oricum.
Scrie-mi mai mult, despre orice! Chiar și despre întâmplarea de a mă fi „cunoscut“. Pentru că nu ne cunoaștem, totuși. Nici n-am citit prea mult, unul din celălalt. Și există un punct de la care numai poezia ne definește corect. Sau, în orice caz, așa se întâmplă la mine.
Tu vrei să ne mai vedem!? Dulcea ambiguitate a cuvintelor tale nu mi-a sugerat prea multe. Este bine să credem că în inimi nu există baricade, ci doar sentimente care se îmbracă greu.
Un desen de Pierre-Yves Trémois, aici între manuscrisele și cărțile de pe masă, conține aceste cuvinte: „L’amour est un suite de moments divins“. Nu știu de ce-ți spun asta! dar poate că m-am îndrăgostit de tine. Și vreau să alegem claritatea, încrederea, dorul! Dacă nu e așa, nu mă supăr! Dar doresc să știu!
Putem vorbi despre orice! Inclusiv despre încercuirea păsărilor cu o linie neagră!
Liniște și bucurie! Și poate-ți vei găsi serviciu!
Te sărut ca și cum te-aș ruga să alegi rotunjimea blândeţii!
Aurel
P.S. O să-mi apară poezii în „România literară“! Când apare ASTRA – o vreau și eu!
Aurel
